Am observat că toată lumea scrie scrisori deschise zilele astea, așa că eu voi scrie una închisă. Pentru că nu aștept nici reacții, și nici comentarii. Aș vrea doar ca acelea care simt că mă adresez lor să mă asculte și să înțeleagă.
Cunosc, și mă bucur de asta în fiecare moment, nenumărate femei. Nu am stat niciodată să fac o listă, dar, cumva, în capul meu, ele sunt împărțite în mai multe categorii, pe grade de prietenie.
Dintre toate, cel mai mult mă tem de cele din titlu. Desigur, femeile, în general, sunt de temut. Și dacă o spun eu, mândră posesoare de cod numeric personal cu 2, înseamnă că s-ar putea să am o idee vagă despre ce vorbesc.
Mă tem de aceste femei pentru că sunt înșelătoare. Da, veți spune, le judeci. Da, le etichetezi. Sau da, dar toate femeile înșală. Ba nu. Nu sunt înșelătoare doar cu alții, ci și cu ele însele. Imaginea lor în lume e aceea a unor femei foarte puternice, stăpâne pe sine, independente, la o adică chiar ale dracului.
Ceea ce decurge din această imagine, pentru un om care nu le cunoaște, e sentimentul de siguranță. Da, poate nu te simți confortabil în preajma lor uneori, poate te întrebi de câte ori le vezi „oare ce se petrece în capetele lor” și oare cu ce nou sarcasm și glumă te vor face a nu știu câta oară să-ți pui problema „cucoana asta e rea sau așa glumește ea”?
În orice caz, te simți în siguranță. Și nu pentru că te-ar putea apăra în caz de apocalipsă zombie, ci pentru că ai impresia că nu sunt ușor de rănit. Cuvântul de bază fiind în acest caz impresia.
Arată pe afară ca niște fortărețe, construite cu grijă, cu îndemânare, de nepătruns. Și te bucuri. Astea nu se plâng. Nu vin ele cu smiorcăieli de prietenă sau de iubită pentru că totul în alura lor strigă „mă descurc și singură”. Rețineți cuvântul singură, ne vom întoarce la el.
Fără fisuri, frumoase, cu limba ascuțită de nu îndrăznești să respiri prea adânc, că cine știe, poate o superi pe doamna și-ți trântește o litanie de vorbe iscusite, de nu te mai scapă nici naiba din gura ei.
Doar că, dacă întâmplarea face să fii un om normal, în regulă la cap, care respectă ființele în mod egal, fie că sunt ele câini sau bărbați sau femei sau pisici, fie hipopotami (deși pe ăia ai tendința să-i respecți ceva mai mult), cu timpul, începi să observi că ușa fortăreței mai rămâne, uneori, descuiată.
Nu, nu te invită să intri, ce naiba! Doar am discutat deja, ele nu au nevoie de ni-meni. Bine? Depinde de tine dacă observi acea ușă descuiată. Depinde de tine dacă ești capabil să îți lași bocancii la intrare sau să îi cureți măcar de nămol, dacă ești genul care nu se descalță în vizite. Depinde de tine dacă, odată intrat, respecți locul și nu te apuci să scuipi pe bibelouri sau să pătezi fața de masă cu vin, imediat ce ți-a fost oferit.
Nu te speria. Așa e doar prima vizită. Cu timpul, dacă lucrurile se desfășoară frumos, vei avea ocazia să dai și buzna, uneori fără să te mai ștergi pe preșul de la intrare, mai ales dacă ai ceva important și urgent să-i spui. Te va primi oricum. Prima impresie contează. Am zis că femeile astea stau bine cu instinctele? Nu am zis? Foarte rău. Zic acum. Te vor simți dacă ești rău, dacă ești interesat să plantezi durere ca să culegi lacrimi și regrete. Indiferent cu ce-ți începe CNP-ul. Doar nu credeți că trădarea unei prietene doare mai puțin ca cea a unui bărbat iubit?
Ceea ce mă înfricoșează la aceste femei este faptul că, deși pe-afară sunt pavate cu piatră, deși strălucesc în public, de la soare te poți uita, dar la ele ba, odată intrat în lumea lor, afli că sunt căptușite cu sticlă, decorate cu bezea, conțin unghere pline de praf de amintiri dintre care unele dor și că dacă ai proasta inspirație să dai cu tunul, nu neapărat o dărâmi, dar o poți strica iremediabil.
Iar eu mă tem . Pentru că de la plângăcioase știu la ce să mă aștept, de la văicăitoare nici nu am prea mari pretenții, de la vesele și nebune îmi e clar ce voi primi, dar de la femeile acestea fortărețe nu știu exact la ce să mă aștept pentru că mă surprind mereu și a naibii să fiu dacă știu de ce și cum, dar ele sunt cele mai bombardate. Deloc menajate, mai niciodată înțelese și adeseori neglijate. Doar pentru că par puternice?
Nu vreau să par vreo răsfățată mai mare decât sunt, dar, cumva, femeile acestea de care mă tem mă primesc mereu lângă ele și îmi arată exclusivități, îmi oferă părțile lor cele mai bune și mai frumoase și mă fac să mă simt privilegiată că sunt a lor. Dar mă și sperie. Pentru că sunt prea fragile ca să nu o facă. Mă sperie pentru că uneori mă tem că cineva, cândva, va calcula greșit și va lovi prea tare în una dintre frumoasele mele fortărețe.
Și aș vrea să le spun, să știe, că nu sunt singure. Că nu toți oamenii atacă, că ar trebui să iasă uneori la plimbare sau să organizeze câte o zi întragă a „Porților deschise” , în care să fie mai deschise, mai zâmbitoare, mai încrezătoare în faptul că bunătatea oamenilor nu e totuşi doar un mit.
A, și mai voiam să le spun că dacă uneori par vulnerabile, să stea liniștite, nu se va întâmpla nimic. Bine, e posibil să le cadă coroana de prințesa gheții, dar, aplecându-se, s-ar putea să constate cu surpriză că altineva a ridicat-o mai repede și se grăbeşte să le-o pună înapoi pe cap.
Pentru că oamenii sunt rezistenți la schimbare.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
