Romanul Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997) scris de Herta Müller și apărut la Editura Humanitas într-o serie de autor.
Fragment
„Vai, ți se micșorează gingiile, parc-ai fi bunică-ta”.
Bunica mea n-a ajuns să îmbătrânească, îi spun, n-a avut vreme să-și piardă dinții.
[…] A fost o prostie să mă uit astăzi dimineață înainte de opt la rândunele, când la zece fix Albu urma să mă aștepte. Nu vreau să mă gândesc la rândunele. Nu vreau să mă gândesc la nimic pentru că nu sunt altceva decât chemată.
[…] Dinții lui ieșiți în afară se mișcau încoace și-ncolo, dar eu eram cu gândurile în altă parte. Băiatul cu șerpii de praf era mort pentru că eu nu avusesem răbdare să mă joc. Tata pentru că nu voia să se ascundă de mine. Bunicul pentru că eu mințisem cu moartea lui. Și Lilli pentru că spusesem „soare rotund ca o bilă”. Bătrânul cizmar pentru că dansasem întru saturarea lumii. Gura strâmbă a înfășurat sandalele înapoi în ziar.
[…] Când mai scăpa câte unul de nevoia apăsătoare și târa apoi ușa în față, toate negocierile de pân-atunci nu mai aveau nici o valabilitate. Pe mulți îi presa problema, apăreau țipete. Milițianul stătea sprijinit de gard, mânca biscuiți și cu dinții unui pieptene roșu, de plastic, își curăța unghiile de la degetul mare până la degetul mic, era chiar stringentă problema lui.
— Nu mai țipați așa, a strigat el fără să-și ridice ochii.
— Ajutați-i măcar pe cei mai slabi, a strigat o femeie cu părul prins în coadă de cal, eu sunt gravidă, nu mai pot sta așa, simt că mi se rup picioarele.
— Unde ești, mă rog, gravidă, a întrebat o femeie în vârstă și s-a uitat la milițian, porți copilul în cur, cumva? N-ai deloc burtă.
— Nu-s judecător, a spus milițianul.
— Doamne Dumnezeule mare, mai ușor primești gemeni decât ușa asta, a spus gravida.
— Gemenii sunt mai frumoși decât două picioare de lemn, a râs milițianul, o să am grijă să nu ai nevoie de ele.
[…] Până când carnea s-a îmbătrânit și apoi s-a făcut mai tânără decât noi, iar respirația reținută sau fugărită până la sfâșiere ne-am iubit în acea primă noapte. Apoi am auzit lătrături, de parcă prin cer ar fi hălăduit câini. Apoi strada a dormit în ticăitul ceasului, pe jos era liniște. Ziua s-a făcut gri, cadranul ceasului nu primea încă vreo lumină de afară. În curând au venit pe strada cu magazine camioanele cu marfă. Eu am coborât din pat și m-am strecurat afară din cameră cu hainele în mână. Cu pielea de găină am stat pe coridor și am tras hainele pe căldura de pat a pielii.
[…] A început să plouă. În fața mea mergea un bărbat care și-a desfăcut umbrela, iar eu m-am oprit. Când umbrela se făcuse cât o pălărie de mică și era la celălalt capăt al străzii, l-am desenat. Desenatul cu degetul a reînceput atunci. Pune clarinetele pe masă, îmi spuse Albu, pentru că eu întorsesem nasturele mare al bluzei mele. În acea zi, Albu a găsit un fir de păr pe umărul meu. Când l-a luat, mi-a trecut de jos în sus cu degetele peste obraz. (…) N-are decât să pună stăpânire pe părul crescut pe capul meu, să-l îndoaie în jurul degetului arătător și să mă târască unde vrea. Dar părul căzut trebuie să rămână acolo unde e.
Citiţi şi
10 reguli care funcționează (la japonezi)pentru o viață lungă și fericită
Cum gândește Herta Müller: ʺNimeni nu te poate sili s-ajungi ori să rămâi așa cum ai fost crescutʺ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
