“Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
O, mamă”, zicea Eminescu.
Zicea acum, zicea demult şi nu-l poţi contrazice nici azi, nici mâine, nici… nicicând.
Mie nu mi-au plăcut niciodată cântecele sau poeziile despre mamă. Toate sunt triste, toate plâng, colorate în cenuşiu cu tuşe de negru pe pleoape. Şi cu cât am respins mai tare imaginea unei mame dispărute, cu atât mai repede a semnat moartea condica de prezenţă din inima mea.
Eminescu s-a născut în aceeaşi lună cu mama mea, iar mama cânta Pe lângă plopii fără soţ ca nimeni alta. Şi recita poeziile sale cu sacra convingere că nu se va mai naşte altul ca el.
Și, totuși, astăzi este despre ea.
Despre mamă. A mea, a ta, a lumii…
Despre ce ne-a învățat și n-am ascultat, despre ce ne-a arătat și n-am vrut să vedem, despre ceea ce ne-a mângâiat și am dat prea repede uitării.
Despre rana din inimă, care nu se închide nicicând și care sângerează de fiecare dată când copilul ei plânge. De fiecare dată când copilul ei este respins. Rănit. Dezamăgit. Și care rămâne acolo, chiar dacă, mai târziu, copilul ei râde. Iubește. Crește.
Despre mamele care, din prea multă dragoste, greșesc.
Din prea mult suflet, rănesc.
Din prea multă grijă, îngrădesc.
Despre mamele care îți dau aripi.
Unele te lasă să cazi, să înveți singur să despici infinitul și să-ți croiești drum.
Altele, te prind când cazi, te mângâie pe creștet și-ți desenează calea cea mai sigură.
Despre mamele care sunt toate acestea la un loc.
Mă strecor printre zile şi nopţi purtând, în fiecare buzunar al sufletului meu, imaginea ultimei sale bătălii pentru viaţă. O văd liniştită şi senină, cu ochii închişi pentru totdeauna. Pentru totdeauna în fiecare dimineaţă, în fiecare după-amiază, în fiecare seară.
Azi mi-am amintit de cântecele ei, pentru că azi este despre ea. Despre romanţele şi cântecele populare pe care le iubea atât de mult. Avea o voce plină, caldă şi puternică totodată. Şi cânta când gătea, când săpa roşiile în grădină, când lega la vie, cânta când tricota, iarna, ciorapi şi cipici pentru noi.
Eu nu ştiu să cânt, nu i-am moştenit talentul. Eu doar plâng. Plâng şi ştiu că nici de acum înainte nu voi asculta cântece despre mamă şi nu voi citi niciodată poezii cu şi despre mamă.
E un înţeles prea mare pentru orice vers.
Chiar nu contează genialitatea cui l-a scris.
Și-atunci, de ce?
Ca să mai citească încă o dată peste umărul meu, cu ochelarii ei fără un braț, petrecuți peste batic cu elastic și să lăcrimeze surd, întorcându-se cu spatele la mine.
Pentru că astăzi este despre ea.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
