Asta nu e dragoste

Marei a început să‐i vină ciclul de două ori pe lună. Cancer.
Am cancer, clar.

Pe bază nervoasă.

Mă distrug în rahatul ăsta de relație în care stau pentru că:

1. Îl iubesc.
2. Nu, nu‐l iubesc. Când pleacă, sunt cel mai fericit om din lume. Simplul fapt că mă întreb asta, că nu știu că‐l iubesc, că răspunsul nu este la fel de biologic trăit de corp ca respirația, e clar că nu‐l iubesc. Că am nevoie de un exoschelet de motive ca să pot să merg mai departe, ca un paralitic cărat mai mult de voința fiarelor care‐i strâng corpul inert decât de propria lui dorință.
3. Vreau să‐l iubesc. Eeee, aici s‐ar putea să fie cauza. Dar de ce pe el?
4. Pentru că este la fel ca mine, o victimă, un Ioan Vodă cel Cumplit, rupt în patru de patru armăsari ai Apocalipsei.
5. Doar că el nu este ca mine.
6. El nu este o victimă. În ochii lui, cel puțin, nu este o victimă. A fost neîndreptățit, da. A fost dezamăgit de oameni, da. Ar fi putut să aibă o viață mai bună, da.
7. Dar toate aceste ratări cu poarta liberă nu însemnau pentru el că este un jucător de mâna a șaptea, ci doar că, în universul din care făcea parte, abia să nu înscrii facil înseamnă adevărata victorie.
8. Christic, toate aceste încercări eșuate de a avea o viață ordinară nu făcuseră decât să‐i întărească părerea că el este făcut pentru o viață extraordinară.

Cu hârtia în față pe care scrisese cu litere de tipar 1. ÎL IUBESC și 2. VREAU SĂ‐L IUBESC și dedesubt A. PENTRU CĂ ESTE CA MINE, Mara s‐a oprit și și‐a dat seama că singurul lucru pe care îl împărtășește cu el este sentimentul Neratării.

1. Dar asta pentru că sistemul ei de valori și toleranța la mizerie, mitocănie, minciună e mult mai mare decât a lui.
2. Ea nu a trecut prin divorțuri pentru că ea nu a fost căsătorită și nu a fost căsătorită pentru că i‐a fost frică de eșec, pentru că, descoperise într‐o seară, beată fiind, speranța nu este decât o dezamăgire amânată.
3. Niciodată nu a trăit, pentru că mereu a văzut în prospețimea mărului rupt din copac putreziciunea coto‐ rului aruncat în șanț.
4. Nu a fost niciodată dezamăgită de oameni pentru că a avut din start o părere grețoasă despre ei, ascunsă perfect după o extraversiune care, la rândul ei, nu era decât o uriașă frică să rămână singură într‐o cameră doar cu ea.
5. Viața nu a fost niciodată mai rea pentru că ea și‐a început‐o în casa apevistului din Sibiu care își bătea soția și copiii cu pumnu’, furtunul de la mașina de spălat sau pompa de bicicletă. Mai jos de atât nu se poate.
6. Mara a făcut tot ce i‐a stat în putință să evadeze din pârnaia familiei și să pună între ea și ei nu numai kilometri, ci și obstacole de netrecut, lecturi savante, conferințe simandicoase, călătorii exotice. În această fugă după distanță, în căutarea lui DEPARTE, a căzut de pe marginile eului ei plat, știut, și a ajuns într‐o realitate paralelă, în care lucrurile doar par, dar nu sunt.
7. Victoriile sunt inodore, carierele sunt incolore, banii nu au valoare.
8. Ce‐a cumpărat și ce‐a trăit?
9. Nimic.
10. Nimic rău și nimic bun.
11. Kitsch‐ul domestic din irealul lumii pe care a locuit‐o până acum a împiedicat‐o să simtă ceva. Kitsch‐ul e cel mai mare anestezic. Lobotomizează, distruge centrul durerii și deci te împiedică să simți plăcerea.
12. Ca să poată să aibă o viață mai bună, ar fi trebuit să aibă o viață.
13. Ca să simtă dezamăgire, ar fi trebuit să simtă ceva.

Mara s‐a uitat la lista din fața ei și a tăiat cu două dungi groase PENTRU CĂ ESTE CA MINE, vârful pixului a trecut prin hârtie și a zgâriat masa.

A scris cu litere mici, de data asta, pentru că este singurul lucru adevărat din viața mea.

Și‐a adus aminte de oamenii‐oglindă, unii care o făceau să se simtă frumoasă, alții urâtă, unii bună, alții rea, unii norocoasă, alții ghinionistă.

TP nu era CA ea. Era oglinda din ea. Cea în care i‐a fost mereu frică să se uite. Pe care a acoperit‐o atunci, la 19 ani, când s‐a privit ultima oară și a văzut o fetiță disperată și chinuită, căreia îi lipsea curajul încropirii unei minime rezistențe, dar și al fugii totale, prin sinucidere, impotentă și schizofrenică în ura și iubirea față de maică‐sa, care îi prorocise că va rămâne mereu o curvă proastă.

TP semăna în multe cu mama ei.

În obsesiva repetiție a lui: sunt singurul care te iubește, în atenția excesivă dedicată mărunțeniilor: Ce vrei să mănânci? Nu mai fuma că faci riduri!, în certitudinea că toată lumea a folosit‐o până acum și că nu are niciun prieten în afară de el, în plăcerea sadică de a‐i desființa bucuriile: ce tot citești atât, e clar că nu înțelegi nimic, poate pentru FI erai isteață, eu văd că ești vai de capul tău.

Sau călătoriile: eu nu am fost nicăieri, dar nici nu îmi trebuie să merg ca tine, să mi se pară că sunt interesantă pentru că am bifat o destinație șmecheră, eu sunt bine oriunde sunt, în șantier la Sinaia sau într‐o crâșmă în Elephant & Castle.

Tot ce făcea TP era pentru binele ei, nu își dorea decât să o trezească din basmul ăsta idiot care a mințit‐o că, dacă are o carieră de succes, înseamnă că este automat om.

Este o gânganie, sub Lumi din Sălaj, coafeză, pe care el a respectat‐o pentru că avea o decență, de țăran curat, nu o făcătură ca Mara, care se credea superioară tuturor.

Ești o vacă cheală.

Ăsta era TP. Singurul adevăr din viața ei, căci altfel cum să‐și explice furia irațională pe care i‐o ridicau în corp vorbele lui? Luase un bolovan și îl trântise în heleșteul decorat cu nuferi albi, din hârtie creponată, trezind monstrul frustrărilor care dormea pe fundul apei.

TP îi spunea că e urâțică, dar că o iubește.

Și pentru ea nu era îndeajuns că el o iubește, în cărțile pe care le citise ea, iubita era cel mai frumos om din lume pentru omul îndrăgostit de ea.

Dacă el putea să o vadă pe ea urâțică, înseamnă că nu o iubea.

TP îi spunea că e mediocră, dar că el o iubește.

Însă ea știa că uitatul ca la soare, idolatria, este semnul clar al iubirii.

Dacă el crede că ea e mediocră, e clar că nu o iubește.

Te iubesc pentru picioruțele tale și pentru ochi și pentru mirosul cefei și pentru dansul neghiob și pentru stângăciile și glumele tale proaste și pentru cum spui tu Nu te opri, îi zicea el și ea se umplea de mânie, căci ea era directoare, respectată pe terțe piețe, temută de angajați, citită — băgase biblioteci în ea, vizitase ’jde muzee, fusese la mii de filme și piese de teatru și festivaluri de muzică clasică, ca să ce? Ca să îi spună un fiu de sculptor, copil de bani gata, ratat, divorțat, divorțat, divorțat, divorțat, deci cu probleme cu memoria sau poate, pur și simplu, imbecil în naivitatea lui, că o iubește pentru picioruțe și mirosul cefei?

Asta nu e dragoste. Cum să măcelărești întregul persoanei iubite în bucățele, vreau doar ceafa și picioarele, organele nu mă interesează și mai ales creierul, ăla luați‐l de aici, mă lipsesc. De fapt, tot capul puteți să‐l aruncați, e urâțel, sărăcuțul, dați‐l la câine.

Nu fusese niciodată atât de mânioasă. O fi fost și de la canceru’ ăsta pe care sigur îl are, altfel cum să îi vină ciclul de două ori pe lună?

Fragment din romanul “Te iubesc, dar nu pe tine” în curs de apariție la Editura Trei.

Toate articolele Ralucăi, aici. 

Până la apariția noii cărți, ca să vă obișnuiți, citiți-o pe cea dinainte, Să nu râzi :((.

Despre mame și fiice, multe mame și multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate și femei neîncepute

Citiţi şi

“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”

Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu

Povestea pantofilor portocalii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.