Numai când ești foarte tânăr iubești la-ntâmplare. Haos nu în ce privește numărul, ci felul. La limita dintre adolescență și prima tinerețe ești gol de liste și cerințe. Privim și iubim. Uneori simțim înainte să privim. Comunicăm prea mult cu interiorul și suntem atât de goi de frecușurile vieții, încât premisa binelui și-a reușitei dincolo de orice altă normă primează.
Asta-i dragoste gratis! Nu cere nimic, nici măcar timp. Simpla existență a celor doi, deopotrivă, e suficientă să-i țină la suprafață. Dacă pe măsură ce anii se-adună, cei doi cresc împreună, iar listele cu de făcut coincid ori se completează… ce-a-nceput continuă. Alteori se rupe firul… nepotrivire de caracter! Sună cunoscut? Ori nu ne mai înțelegeam… de fapt timpul nu mai curgea la fel, praful de stele coborâse pe Pământ.
Sunt oameni care se tem. Iar despre ei nu poți ști niciodată totul. Așa frică trăiesc, că-nvață să se-ascundă de ei înșiși. Cum n-ar pleca dintr-un loc de muncă nociv, nici omul de lângă nu și l-ar căuta cu-adevărat. Despre ei nu poți crede dacă pot trăi sau iubi întrutotul până la capăt. Ori dacă stau pentru că iubesc sau numai pentru că se tem să se caute. Căci nu despre asta-i vorba?
Maturitatea vine cu concret. Statornicia sinelui. Când știi ce vrei, cum vrei, când vrei. Și-l cauți deopotrivă pe cel al cărui timp curge asemenea cu al tău. Două vieți separate, ce se-ntâlnesc la momentul X, în punctul Y construind noul. Modul în care iubim crește o dată cu noi. Îndrăgosteala sinonimă cu nebunia în studiile vremii, n-are de-a face cu dragostea aia râvnită, ce durează și unește doi oameni dincolo de orice limită a timpului. Uneori nebunia de-nceput durează, se transformă constant. Iubim reflexia noastră și-a dorințelor personale în cel de lângă noi. Cu cât mai mare confuzia celor doi, cu atât mai solid ce-i unește sufletește. Ați observat că oamenii predestinați, parcă, după ceva timp ajung să-și semene fizic? E-o formă de-mprumut a omului drag.
Dar haosul și nebunia se termină, văpaia pare a se stinge și rămân două entități ce-abia atunci se descoperă cu adevărat, învață sau nu împreună să accepte și să ierte. În funcție de cum reușesc, încep să-și construiască mai apoi, timpul. Timpul lor. Nebunia lor! Căci nu-i nebunie mai mare decât să iubești constant același om! Câte trebuie să găsești și să vrei de la el să-ți ajungă o viață-ntreagă? Iar asta-i mai grea decât cea cu zbor de fluturi de la început. E dependență! Iar dependența de sufletul omului iubit învinge oricare alt viciu.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
