“Angelica are nevoie de ajutorul nostru!”, titra televiziunea locală, în urmă cu un an, în timp ce prezenta povestea tristă a Angelicăi, fata de 17 ani, care avea nevoie de o operație la un picior și de o proteză costisitoare pentru a putea merge din nou, fără cârje.
Angelica, prezentă în emisiune, frumoasă și diafană ca un înger, zâmbea timid, înconjurată de mamă, tată și bunică, toți îndurerați și cu lacrimi în ochi. Nu-și permiteau să-i cumpere fetei proteză, iar instituțiile statului se dovediseră, ca de obicei, incapabile să ajute un copil sărman.
La întrebările moderatoarei, Angelica răspundea sfioasă, aproape monosilabic.
“ – Cum reușești să faci drumul până la liceu? Cum urci în autobuz?
– Greu.
– Te ajută cineva?
– Bunica.”
Și toate privirile se întorceau către bâtrâna care-și ștergea lacrimile cu colțul basmalei cernite.
“- Ți-ar plăcea să ieși cu prietenii, să dansezi? Ai iubit?
– Nu prea am prieteni. Mi-ar plăcea să dansez. Nu am iubit.
– Îți place la școală, înveți bine? Vrei să mergi la facultate?
– Da, dar nu am să pot merge la facultate, nu ne permitem.
– Părinții nu lucrează, nu?
– E greu în ziua de azi cu locurile de muncă.
– Din ce trăiți?
– Din indemnizația mea de handicap.”
©Karl Krüger
“Apelul nostru n-a rămas fără ecou!”, anunța aceeași televiziune câteva zile mai târziu. “Oameni cu suflet mare i-au dăruit speranță Angelicăi!”.
Cei care îi daruieseră speranța Angelicăi, dar nu voiau să apară la televizor, erau domnul și doamna Barbu și câțiva prieteni de-ai lor.
Au mers acasă la Angelica să-i dea vestea cea mare.
– Dar banii, unde sunt banii, îi luă la rost bunica fetei.
– În cont, explică domnul Barbu, o să plătim proteza prin virament. Iar doctorul care face operația nu va lua niciun ban.
– Dacă nu treceți banii aia pe numele meu, direct la televiziune mă duc, amenița tatăl fetei. Ce, vreți să furați banii fetei?
Surprinși și dezamăgiți, soții Barbu au promis familiei fetei că vor transfera banii în contul lor și au plecat, rugând-o pe Angelica să le dea vești despre modul cum a decurs operația. Știau că nu se vor mai întoarce în casa aceea.
Cum zilele treceau și Angelica nu dădea niciun semn, domnul Barbu începu să-i trimită mesaje, la care Angelica răspundea târziu și monosilabic:
“Ești bine?” “Da.” “Cum a decurs operația?” “Greu.” “Acum mergi fără cârje?” “Da.” “Ai luat bacul?” “Da.”
Numai că în spațiul public, circulau altfel de informații.
Televiziunea reîncepuse să titreze, sub imaginile cu chipul serafic al fetei: “Angelica are nevoie în continuare de ajutorul dumneavoastră. Banii strânși până acum sunt prea puțini pentru realizarea intervenției chirurgicale”.
Ziarul unei organizații locale de partid anunța organizarea unor concerte în scopul strângerii de fonduri pentru operația Angelicăi.
În plus, unul dintre prietenii familiei Barbu, se jura că o văzuse pe bunica fetei la o mânăstire din județ, cerând bani credincioșilor pentru operație.
Cât despre bac, a fost suficient că domnul Barbu să consulte site-ul Ministerului Educației, ca să constate că Angelica mințise din nou.
“Ce să-i faci, îl consola soția lui, mediul în care trăiește e de vină. Hai, totuși, să-i mai dăm o mână de ajutor. Să o sprijinim să meargă la o școală posliceală. Vedem noi cum facem cu taxa. Propune-i asta, dar ei, direct, nu familiei. De acum e majoră, poate să decidă singură”.
Entuziasmat de idee, domnul Barbu i-a scris imediat Angelicăi.
De data asta, răspunsul ei a fost promt și mai lung decât de obicei: “Ăsta e ajutor, zgârcitule? Dacă nu mă lași în pace, te reclam la poliție. Perversule.”
Citiţi şi
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
