Lumina pâlpâia palid, aruncând, pe tapetul floral ce acoperea pereții, umbre de tot felul precum mici năluci care apăreau și dispăreau după cum flacăra din lampa cu gaz întâlnea în dansul său pe celelalte două de la lumânările așezate pe masă ori pe cea cu mult mai intensă, dar și mai nărăvașă, din șemineul de piatră.
Din timp în timp, lemnele scoteau un susur prelung, apoi trosneau și aruncau scântei roșiatice prin grilajul de fier până aproape de covorașul țesut în culori pale. La mai puțin de doi metri de vreascurile încinse, pe canapeaua cu perne mari, învelită în velur cafeniu, era așezată o femeie. Chipul plăcut, neted, cu trăsături bine definite, îi dezvăluia vârsta tânără, ce nu părea să depășească 25 de ani, dar ochii pe care și-i tot plimba de colo colo prin încăpere, demonstrau o istețime și o îndrăzneală cu mult mai mature.
Pentru mai multe minute, se pierduse, urmărind obrăznicia cu care scânteile incandescente se aruncau în aer din ce în ce mai sus, ca mai apoi, până să atingă marginea roasă a covorului, să se stingă și să dispară precum niște iluzii, pe lângă picioarele sale, acoperite cu șosete albe peste ciorapii fini, negri.
Când gazda îi dăduse de înțeles că se aștepta să se descalțe de cizmele lungi înainte să fie poftită în casă, ezitase preț de mai multe secunde, cu ochii rotunjiți de uimire amestecată cu stânjeneală. De unde provenea ea, un asemenea gest era necuvenit, iar vizitatorii unei locuințe se lipseau de încălțări doar dacă erau parte din familie ori deosebit de apropiați. Cum nu se găsea nici pe departe într-o asemenea împrejurare, Cara Staicovich, căci așa se numea tânăra, își îndesase o pereche de șosete groase de bumbac care să-i protejeze picioarele de gerul cumplit din acea parte a lumii. Când își pregătise bagajul cu aproape două zile înainte – pentru un zbor care i-a pus la încercare răbdarea, dar în care a avut ocazia de a-și pregăti setul de întrebări, strategia și o serie de scenarii prin care să se asigure că stoarce de la cel vizat toate răspunsurile și informațiile care să merite eforturile uriașe depuse pentru acea călătorie – anticipase că va avea nevoie de îmbrăcăminte și încălțăminte dintre cele mai călduroase. Aflase despre temperaturile scăzute din regiunea vestică a Canadei – frumoasa Columbie Britanică – și crezuse că se pregătise suficient.
De cum aterizase avionul în Whitehorse, realizase cât de mult se înșelase. Gerul abia dacă îi permisese să își umple plămânii cu aer, iar obiectele vestimentare pe care le alesese pentru această călătorie erau, în majoritatea lor, inutile ori ineficiente. Însă, Cara Staicovich nu era genul de femeie care să renunțe ușor. Își asumase greșeala cu fruntea sus – de fapt, bărbia i se adâncise în piept, iar șalul din jurul gâtului îi acoperise aproape toată fața din cauza frigului – și se repezise în primul magazin găsit (lucru care nu se dovedise tocmai ușor) unde își achiziționă o nouă garderobă, cu mult sub nivelul eleganței cu care era obișnuită, dar care îi învelise corpul zvelt suficient cât să se mai poată bucura de extremități în anii ce aveau să vină.
Cât despre destinația finală, primise câteva instrucțiuni vagi de la persoana pe care urma să o viziteze, dar care se dovediseră pline de erori și prea puține ca să o ajute cu adevărat. Apelase la un amic – fost coleg de facultate, care se ținuse de ea în ultimii doi ani universitari precum un scai de blănița oii – ai cărui bunici erau canadieni și încă din aceia tradiționali, oameni ce încă păstrau vii amintirile și poveștile locului unde se născuseră și crescuseră.
Pe parcursul celor șase ore – dacă ar fi ajuns măcar cu o lună înainte să se instaleze iarna, ar fi parcurs drumul în cel mult patru ore, dar cererea sa îi fusese, pe atunci, refuzată categoric – cât i-au fost necesare vehiculului de teren, un monstru masiv cocoțat atât de sus pe cauciucurile groase și învelite în lanțuri, încât urcatul la volan constituise un adevărat moment de alpinism, ajunsese la concluzia că ținta sa îi pusese voit piedici în cale pentru a o deturna de la scopul cu care venea.
Zâmbise aproape la gândul că urma să-l surprindă când i se va afișa în pragul casei. Sigur că, imediat ce ușa se dădu la o parte, surprinderea fusese tot a ei. Bărbatul – un om în vârstă, adus de spate, cu părul la fel de alb precum zăpada ce acoperea totul în jur, riduri proeminente ce-i brăzdau chipul în toate direcțiile și o grimasă la granița dintre dezgust și aroganță – își trecu privirea neașteptat de ageră peste corpul său pe jumătate înghețat, se răsuci pe călcâie și îi aruncă din mers:
– Ai întârziat. Vei servi ceaiul rece. Încălțările rămân dincolo de prag.
Și cu asta, dispăru după o ușă de lemn care separa holul micuț de la intrare de restul casei, lăsând-o cu gura căscată și tremurând în întuneric. Lumina gălbuie dată de lampa cu gaz pe care bărbatul o avusese în mâna dreaptă încă se zărea pe sub toc și Cara se descălțase în grabă, abia reușind din cauza tremuratului să-și miște degetele înroșite de ger. Pășise în interiorul cabanei din mijlocul pădurii, lăsându-se înghițită în măruntaiele ei, alături de acest om ciudat care îi promisese povestea de groază care avea să-i aducă aprecierea mult visată și, fără îndoială, un premiu renumit.
Anii investiți în căutări, frustrările acumulate de fiecare dată când pistele urmate de dovedeau a fi false ori i se închideau fără răspunsuri, zeci de interviuri și o mulțime de acțiuni mai mult sau mai puțin lăudabile prin care obținuse informații… toate aveau să merite efortul dacă această persoană se dovedea cu adevărat un descendent al clanului de Asasini ai Iernii. Numele îl descoperise cu foarte mult timp în urmă din pură întâmplare. Dăduse de el într-un manuscris vechi, deteriorat până doar câteva cuvinte mai rămăseseră lizibile. Cuvinte și un simbol: un fel de sabie ori pumnal, încovoiat și cu o formă ciudată spre vârf, precum o gheară despicată, iar la baza sa, mânerul avea forma unui fulg. Atunci nu i se păruse nimic interesant, dar la doar câteva luni, un coleg pregătea un articol despre asasinatul unui important om politic din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Pe pupitrul său, printre materiale, un caiet vechi, plin de pete maronii ce nu puteau fi decât sânge uscat, era deschis la o însemnare a proprietarului – apropiat al celui ucis – care descria evenimentele. Textul era în germană, cu excepția unuia dintre cuvinte: Cheimónas, lângă care regăsi simbolul cu sabia și fulgul de zăpadă.
Cara își amintea încă senzația incredibilă pe care o încerca de fiecare dată când un mister îi incita mintea sclipitoare. Manuscrisul căpătat de ea se presupunea că este vechi de peste 2000 de ani. Și-atunci, ce căuta acel simbol în caietul cuiva de prin 1940? Din acel punct, enigma continuase să se adâncească cu fiecare nouă descoperire. Simbolul apărea peste tot prin istorie, dacă știai după ce să te uiți, iar pomenirea ori consemnarea lui se afla mereu în preajma unui eveniment important, de cele mai multe ori soldat cu dispariții neelucidate ori asasinate.
***
Cara își pierdu răbdarea și se ridică de pe canapeaua din fața șemineului, deși căldura pe care o împrăștia în jur îi încălzea fața și-i repunea sângele în mișcare. Se îndreptă spre fereastră, dar nu reuși să străpungă întunericul dens. Luna încă nu ajunsese destul de sus pe cer încât să se ridice deasupra șirului compact de brazi din jurul cabanei, iar razele sale abia dacă reușeau să contureze vârfurile semețe, dezvăluindu-le formele ascuțite. Privirea i se focusă deodată pe geam și îl observă pe bărbat, oprit în dreptul arcadei care ducea spre bucătărie. Fără să se poată abține, sări speriată și se lipi cu spatele de perete. Gazda o urmărea atent, gustându-i reacțiile cu o satisfacție nedisimulată. Pentru prima dată de când se aventurase în această nebunie, Cara simți fiori de teamă.
– S-a făcut destul de târziu, zise, controlându-și tremurul glasului. Cred că este mai bine să începem.
– Ceaiul te va ajuta să te încălzești, o informă gazda pe un ton neutru. Îți va crea și o stare mai… liniștită, adăugă și abia atunci catadicsi să se desprindă din dreptul arcadei și să înainteze în cameră.
Cara își controlă cu greutate furia care o cuprinsese brusc din pricina atitudinii zeflemitoare. Își mușcă ușor buza de jos, apoi își aminti că gestul ar putea să-i trădeze neliniștea și se recompuse, pășind apăsat pe podeaua de lemn spre canapeaua din dreptul șemineului.
– Vă deranjează dacă înregistrez discuția noastră? întrebă în timp ce deja scotocea prin geanta sprijinită de spătar, după telefonul mobil. Vreau să am datele cât mai exacte atunci când le voi cuprinde în articolul meu, explică fără să știe de ce simțise nevoia să o facă.
Gazda părea că nici nu o auzise. Trase de undeva din stânga canapelei o măsuță micuță din lemn pe care așeză tăvița cu cele două căni cu ceai, pe care o avusese până atunci pe brațe. Luă loc, la rândul său pe canapea, atât de aproape de Cara încât fata fu nevoită să se răsucească într-o parte pentru a-l păstra în fața sa.
Abia atunci, ridică fruntea și o privi în ochi cu o intensitate stranie, mai multe secunde la rând, parcă dezbătând încă în interiorul său dacă să îi facă pe plac sau nu.
– Prea bine, acceptă într-un final, dar fetei îi luă alte câteva clipe ca să conștientizeze răspunsul.
Se pierduse, holbându-se la cel din fața sa, cu un sentiment limpede că ceva foarte evident îi scapă. Era o neliniște, ceva ciudat, dar nu reușea să pună degetul pe ce anume. Își scutură ușor capul și deschise aplicația de înregistrare de pe telefon. Mai aruncă o privire scurtă spre interlocutorul său, iar acesta îi confirmă înclinându-și fruntea. Apăsă butonul roșu al aplicației, iar pe ecran secundele începură să se contorizeze.
– Bun. Mulțumesc că ați fost de acord să purtați această discuție cu mine. Voi începe, cu permisiunea dumneavoastră, prin a vă întreba cum vă numiți.
– Numele meu… Numele nu este important.
Cara dădu să protesteze, dar nu apucă.
– Dacă dorești, îmi poți spune Kim.
Fata oftă, dar decise că nu era momentul să insiste. Avea să revină mai târziu asupra numelui real sau urma să-l afle ea singură din altă sursă.
– În regulă, domnule Kim. Acum, îmi puteți spune cum ați aflat despre Cheimónas? Ce reprezintă și dacă ați auzit vreodată de sintagma „Asasinii Iernii”?
– Nu am aflat. Am știut dintotdeauna, răspunse cumva apatic.
– În stilul ăsta…, Cara își mușcă obrazul pe interior pentru a se calma. Domnului Kim, nu intenționez să stau pe capul dumneavoastră mai mult decât este necesar și îmi dau seama că prezența mea vă creează disconfort, dar mi-ați promis în mesajul trimis pe email că veți sta de vorbă cu mine. Că îmi veți povesti tot ceea ce știți…, făcu o pauză scurtă, apoi continuă: sau ce vă amintiți despre poveștile care, cu siguranță v-au fost împărtășite de către predecesori sau… alte persoane. Vă rog, adăugă la final, sperând să-l determine astfel să își dea drumul la limbă.
– Dacă deja ți-ai construit în minte ce urmează să auzi și nu dorești să asculți ce am de spus, atunci mai bine îți iei telefonul și te întorci pe drumul pe care ai venit, veni răspunsul gazdei pe același ton calm și dezinteresat.
Cara era prea șocată ca să poată articula. După câteva secunde de tăcere, Kim plecă ușor capul de parcă o așteptase să se decidă și era mulțumit de alegerea fetei.
– Am promis să îți dezvălui nu tot ce știu, ci adevărul. Te-am avertizat că ce vei afla s-ar putea să nu-ți fie pe plac, iar costul este mare.
– Sunt pregătită să vă plătesc cu o sumă considerabilă, se repezi Cara, iar buzele gazdei se ridicară într-un zâmbet ce semăna mai mult a compasiune.
Atenția fetei fu din nou distrasă de ceva ciudat de pe chipul său, dar la fel ca prima dată, nu reuși să identifice senzația stranie care o râcâia la granița rațiunii, fără să i se explice.
– Acum, ascultă. Nu voi mai accepta să fiu întrerupt! se răsti Kim, scoțând-o brusc din contemplare.
Lăsă o nouă pauză să se scurgă între ei. Convins că avea consimțământul fetei, se lăsă pe spate, afundându-se în perna moale a canapelei și cu ochii pironiți în tavan, își începu povestea:
– Ținutul, în acest capăt de lume, era unul sălbatic, periculos, aproape pustiu, cu temperaturi ce rar permiteau supraviețuirea indiferent că era vorba de oameni sau fiare. Dar nu era liber. Aparținea în întregime unui zeu. Da, să-i spunem așa. Îți va fi mai ușor să înțelegi. O familie de oameni s-a încumetat să ajungă prin aceste locuri în vremurile de demult. S-au stabilit unde azi se află Pleasant Camp. Curând aveau să afle că cel căruia îi aparținea teritoriul le va pretinde viața drept pedeapsă. Capul familiei, însă, a cerut să rămână și a fost de acord să plătească un tribut foarte scump în schimb: după împlinirea vârstei de 25 de ani, fiecare dintre descendenții săi urma să-l servească pe zeu până la procurarea a o sută de suflete, dar nu oricare, ci la alegerea demiurgului. Pentru a egala balanța, le-a oferit în schimb, cât timp îl vor servi, un trup puternic, rezistent, ferit de boli și de îmbătrânire….
Cara nu se putu abține să nu-și dea ochii peste cap și se întoarse către gazdă pentru a-și exprima nemulțumirea că o făcea să-și piardă timpul cu asemenea povești fantasmagorice. Gura îi rămase deschisă, iar aerul i se blocă în plămâni. Cu privirea încă ațintită spre tavan, cel care îi ceruse să-l numească Kim, continua să povestească pe tonul său nonșalant. Dar nu mai era același. Bărbatul de lângă ea nu era omul în vârstă care îi deschisese ușa cabanei cu mai puțin de o oră înainte. Ridurile îi părăsiseră chipul, părul îi lucea negru în lumina palidă a lămpii cu gaz, iar vocea își pierduse asprimea. Își răsuci capul încet spre ea, iar Cara se cutremură când îi descoperi ochii deosebiți de deschiși, ca de gheață.
– Omul cu care demiurgul a pecetluit învoiala l-a numit mai apoi, în fața familiei sale, Cheimónas, continuă bărbatul, iar transformările își accelerară ritmul, pielea netezindu-i-se și schimbându-și textura sub privirea îngrozită a Carei.
Pieptul îi sălta din pricina efortului cu care panica îi pompa aer în plămâni. Mintea îi căuta furibund o cale de scăpare, dar se afla într-o cabană izolată, în mijlocul unei păduri, la mile depărtare de cea mai apropiată așezare. Desculță. Cizmele îi rămăseseră dincolo de prag, în gerul năprasnic de afară.
Aruncă rapid o privire cu coada ochiului la telefonul mobil pe ecranul căruia încă se succedau secundele pe măsură ce aplicația înregistra sunetele din încăpere.
– Ulterior, paleoienii care s-au stabilit prin aceste locuri au preluat povești șoptite în taină despre Cheimónas, interpretând numele său prin Zeul Iernii, iar pe slujitorii însărcinați cu procurarea sufletelor în beneficiul său, Asasinii Iernii…
Cara se aruncă în picioare, ridică în grabă telefonul și se repezi spre ieșire, cu bătăile inimii atât de tari în timpane, încât simțea că-i explodează urechile. Ajunsă la ușă, trase cu putere de ea, dar încuietoarea refuza să cedeze. O apucă cu ambele mâini, iar aparatul îi alunecă printre degete, căzu pe podea și ecranul se crăpă pe jumătate. Frica îi aduse lacrimi în ochi, iar genunchii îi tremurau, scuturând-o din tot corpul.
Se răsuci pe călcâie și se lipi cu spatele de ușă, holbându-se la gazda sa – acum un bărbat înalt, solid și înspăimântător – care se apropia încet, cu mâinile prinse la spate și o alură arogantă.
– Stai pe loc! strigă Cara, vocea ieșindu-i subțire, isterică. Ce vrei de la mine? Lasă-mă să plec!
Kim se opri când doar un metru îi mai despărțea și clătină ușor din cap.
– Țțț, ai cerut adevărul, Cara Staicovich. Dar adevărul este că numele tău de familie este altul. Străbunica ta și-a părăsit soțul și a fugit din Columbia Britanică imediat ce a aflat că poartă în pântece un copil. Știa ce va urma și a încercat să-l ascundă de Cheimónas. A fost prima din lungul șir al familiei tale care a aflat că înțelegerea cu un demiurg este sacră, iar promisiunea făcută nu poate fi abătută de la cursul său.
Cara scutura agresiv din cap, negând disperată vorbele bărbatului.
– A născut un copil, un băiat, care la împlinirea vârstei de 25 de ani a murit într-un accident de mașină ciudat. Vehiculul a alunecat pe o bucată de gheață, deși în acea parte de lume temperaturile nu au scăzut niciodată sub limita înghețului.
Fata scoase un scâncet ascuțit și-și acoperi gura cu ambele palme. Dramele familiei ei, din generație în generație, i se îmbulzeau în minte, căpătând deslușiri îngrozitoare.
– Nu cu mult înainte de accident, soția sa a dat naștere unei fete. Bunica ta.
– NU! țipă Cara, amintindu-și tristețea cu care mama ei îi povestise despre moartea prematură a bunicii pe care nu o cunoscuse niciodată și cum tatăl ei – ucis când ea avea doar 3 ani, într-un accident ridicol pe pârtia de schi, unde familia ei obișnuise să-și petreacă vacanța de iarnă – crescuse mai mult singur.
Nici el și nici mama sa nu depășiseră vârsta de 26 de ani când au trecut pe lumea cealaltă.
– Înainte să părăsească aceste meleaguri, străbunica ta purta numele Cheimónas, la fel ca părinții soțului ei și ca toți predecesorii anteriori.
Acum cinci ani, străbunicul tău și-a sfârșit cea din urmă misiune din cele datorate. Să viziteze campusul Universității de Jurnalism Stanford și să lase în grija unei anume studente un manuscris…
Imaginea începuse să-și piardă conturul, urechile îi țiuiau și o senzație acută de greață o provocă aproape să icnească. Se prelinse până ce ajunse în șezut și își sprijni ceafa de suprafața rece a ușii, impunându-și să alunge starea de leșin care o cuprinsese.
– Cine ești? îngăimă atât de încet încât abia i se auziră cuvintele.
Bărbatul din fața sa trona deasupra ei precum un munte, imens, impunător, frumos și înfricoșător deopotrivă. Nu îi răspunse, dar nici nu era nevoie să o facă. Remarcase de ceva timp felul în care pronunțase numele zeului Cheimónas. Diferit față de cum îl știa ea și totuși… atât de familiar.
– Khimónas… Kim, șopti.
– Bine ai revenit acasă! se auzi cu ecou și întunericul o pretinse cu totul, iar Cara își pierdu conștiința cu imaginea iernii pe dinaintea ei.
Guest post by Cristinne Campean
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nimic nou sub soare: ignoranța în marș
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
