Când am intrat în clasa I, tata m-a încurajat să fac colecție de vederi. Erau vremurile acelea când oamenii corespondau, îşi trimiteau unii altora ilustrate din concediu, iar saşii rămaşi în Sibiu primeau, pe dosul cărților poştale, veşti de la rudele „fugite”. Aşa s-a făcut ca toate cunoştințele noastre posesoare de vederi să le depună conştiincios în cutiile de pantofi în care le țineam într-o ordine desăvârşită. Erau vremuri urâte, pe care le intuiam cu mintea mea de copil, iar marea mea plăcere era să îmi imaginez că mă voi plimba vreodată pe străzile din Paris, Roma, Londra, Praga…
Piesa de rezistență a colecției mele era însă plicul cu imagini ale Domului din Köln. Una din marile dorințe ale copilului de 7 ani, dorință neîmplinită până târziu, în 1993, era de a vedea cu ochii săi grandioasa construcție gotică. Era exact cum mi-am imaginat: impresionant, măreț, copleşitor în perfecțiunea lui.
Am avut norocul să călătoresc şi să vizitez sute de biserici şi catedrale, fiecare cu farmecul şi unicitatea sa: am admirat dantelăria Domului din Milano, ingeniozitatea Moscheii-Catedrale din Córdoba, sobrietatea Notre-Dame, eleganța Sacré-Cœur, am probat acustica din St. Paul’s, m-am pierdut în mijlocul mormintelor din Westminster Abbey, am plâns în fața Pietà, am mers câțiva km pe jos ca să-l văd pe Moise la San Pietro in Vincoli, am fost special la Padova ca să mă rog la mormântul Sf. Anton. Nu are rost să mai vorbesc despre minunatele biserici şi mănăstiri din România, de zveltețea Mănăstirii Bârsana, de controversata pictură a lui Arsenie Boca dinăuntrul Bisericii din Drăgănescu, de Bucovina, de Curtea de Argeş, de Trei Ierarhii din Iaşi sau de bisericile săseşti din Transilvania. Toate au fost ridicate cu sacrificii materiale şi umane şi, fără îndoială, cu multă vanitate deloc conformă poruncilor biblice. Fiecare ctitor şi-a dorit ca lăcaşul înălțat de el să rămână posterității prin ceva unic, să aducă valoare locului, să impresioneze, să devină un loc de pelerinaj de neuitat pentru ochiul şi spiritul trecătorului.
M-au năpădit aceste gânduri şi amintiri ieri, citind sutele de opinii legate de uriaşa Catedrală din Bucureşti. Mă întrebam acum, că tot e inaugurată, indiferent de părerile unora şi altora, ce anume m-ar putea determina să parcurg drumul de câteva minute ca s-o vizitez.
Mă voi putea reculege în imensitatea poleită? Mă îndoiesc.
Mi se va tăia respirația în fața vreunei capodopere? Nu prea cred.
E vreun mormânt sfânt la care aş vrea să mă închin? Nu.
Se va celebra vreodată o nuntă sau înmormântare la care ar trebui să particip? Greu de crezut.
Vreo încoronare? Aud că e pe model republican, fără tron regal.
Da, Regii României au avut viziunea unei Catedrale Naționale. Ei erau unşi ai Domnului şi simțeau lipsa unui lăcaş simbolic de care să se lege evenimentele cele mai importante din viața Regatului România. Cu siguranță ar fi adus cei mai buni meşteri şi artişti, aşa cum au făcut la Peleş, cu siguranță ar fi lăsat în urmă ceva unic prin frumuseţe şi sfințenie, nu doar prin dimensiuni. Ar fi fost o confirmare a valorii noastre, a identității noastre spirituale.
Eu nu văd această Catedrală a Mântuirii altfel decât o expresie a complexului de inferioritate al unui norod care, de multe decenii, nu a realizat nimic notabil, care nu mai contează în plan mondial decât prin ceea ce i-a lăsat Dumnezeu: poziția geografică; ca pe o reprezentare la scară uriaşă a mentalității împământenite în anii comunismului, a românului fudul fără motiv şi care confundă stridența cu eleganța, pumnul în masă cu argumentul, kitch-ul cu arta şi ostentația cu credința.
Aşa văd eu construcția din spatele monstruoasei Case a Poporului, ridicată cinic peste mormântul unui cartier şters de pe fața pământului de regimul ateu. Şi oricât aş încerca, nu găsesc niciun argument de ordin spiritual sau estetic care să mă împingă să o vizitez sau să sfătuiesc pe cineva să o facă.
Recomandarea redacției: urmăriți și reportajul făcut de echipa de la Recorder.ro.
Guest post by Lia Galic
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
