Din start, fac următoarele precizări: găsesc toate ghidurile care anunță cum să faci lucrurile corect în ceea ce privește relațiile dintre oameni de o profundă stupiditate. Nu scriu un astfel de ghid. Am și eu sfaturi de împărtășit, ca toată lumea, dar luați-le cu titlu de sugestie oarecare.
Există, firește, câteva reguli generale, de bun-simț, niște tușe groase, dar între ele insuportabila infinitate de nuanțe care anulează generalul. Nu e același lucru să faci o prăjitură cu a face o relație funcțională, căci fiecare om, dacă a ajuns la acest stadiu, prezintă un grad de complexitate suficient cât să facă inutile toate cele șapte reguli ca să îl ții în pat, cele treisprezece metode prin care îți dai seama că te iubește și toate celelalte tâmpenii. Degeaba adaugi tu două lingurițe de făină și spargi un ou, conform rețetei – pur și simplu, nu merge așa.
Sunt mizantrop. Nu-mi plac oamenii, fac eforturi însemnate pentru a-i evita. Puteți lua acest anunț ca pe un discret avertisment față de cele de mai jos.
Ce am aflat până la treizeci și unu de ani (și nu cred că mai pot suferi reforme însemnate): dragostea este o excepție, nu o regulă. Între oameni, la dragoste se ajunge în cazuri extraordinare, în trena unui mister care nu poate fi demontat pentru a fi prezentat publicului larg. Ai nevoie, în primul rând, de noroc. Nu stăpânesc date exacte cu privire la destin, pentru a preciza de ce unii, puțini, au noroc, iar restul deloc.
Apoi, există o fază de rătăcire, pe care poeții și alți naivi o confundă cu dragostea însăși. E acel început plăcut, când încă nu știi nimic despre celălalt și te lași posedat de dorință. Aceasta este câteodată cea mai frumoasă întâmplare a omului pe pământ. De aici, tragediile.
Din păcate, nu doar că nu durează, dar nici nu e o temelie pe care să poți construi rezistent. E o înșelătorie, o scamatorie de bâlci a vieții. Ai tras un loz, l-ai răzuit, ești îmbătat de ce stă scris acolo, dar, de fapt, încă nu știi dacă ai avut sau nu noroc. Uneori, fericirea acumulată în această fază se decontează în luni poate chiar ani poate chiar o viață de nefericire. E cea mai frecventă greșeală să confuzi începutul cu cuprinsul, ba chiar și cu sfârșitul.
După trecerea începutului, apar două posibilități:
a) avem de-a face cu persoane dotate cu rațiune care încearcă un acord fin până se ajunge la o lungime de undă suportabilă – lungimea aceasta de undă e singura care poate dura. Există respectul, există admirația, ele sunt forme suficiente cât să suplinească acea himeră care este dragostea reciprocă (nu imposibilă, dar excepțională, cum am arătat mai sus).
b) oamenii sunt suficient de egoiști încât să creadă că lumea a început cu ei. Aceștia reiau cercul de la punctul zero. Cel mai adesea nu ajung la nicio destinație.
Cei de la punctul “a” îndeobște sfârșesc în familii, au copii și continuă să pozeze în oameni fericiți, întreținând confuzia în rândul tinerilor. E un subterfugiu, un bal mascat, o mascaradă socială menită să protejeze prosperarea speciei. Pentru cei care vor să înțeleagă cu adevărat ce scriu eu aici, recomand filmul norvegian “Oslo. 31 august”. Acolo, pe la minutul douăzeci și cinci, un bărbat care vrea să se sinucidă vorbește cu un prieten de-al său, căsătorit și cât se poate de aparent realizat. Dialogul se duce pe o bancă în parc, apoi în fața unui bătător de covoare. În viață, arareori se vorbește așa de sincer între oameni. Acolo se pot întâlni câteva răspunsuri.
Rămâne desigur și înțelepciunea antică – aceea care anunță că dacă te vei căsători vei fi fericit sau vei fi nefericit, la fel cum dacă nu te vei căsători vei fi fericit sau vei fi nefericit. Cam acestea ar fi posibilitățile.
Iar acum – ceea ce ar trebui să știm deja toți. Pentru ca oamenii să trăiască împreună în cuplu e nevoie de sacrificii reciproce, dar și de beneficii reciproce, pentru ca oamenii să poată trăi împreună trebuie să lase de la ei și să știe să primească. Căci viața – ah, fetelor! – e despre compatibilitate, nu despre dragoste.
Și ce este cu adevărat oribil la om, în special la femeie, este această ascundere a adevăratelor intenții (de multe ori, pure chestiuni care țin de stadiul animalier) în spatele emoționalului – “așa simt”. Nu, pe bune?
Sfatul meu pentru tinerii care se întâmplă să citească acest textuleț este să opteze pentru femeia care motivează întotdeauna cu “așa gândesc”. Pentru că pe simțurile femeilor s-au înălțat imperii, dar la fel de repede s-au destrămat și multe vieți de nevinovați au sfârșit prematur sacrificate pe altarul acesta.
Dorința sexuală e importantă, la fel și dorința de siguranță și toate astea – sunt banalități, iar dacă nu le știi deja nu prea văd cum ai putea să le înțelegi acum, deodată, să suferi deci revelația. Dar și frumusețea și conturile, toate trec. La sfârșit rămân celelalte: cine ești de fapt, ce ai în minte și în inimă. Cu bagajele acestea două se poate lucra, oferind și primind.
Restul e gargară.
***
Puteți achiziționa volumul Baricadele de aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
