Așa-ncepea în 1989 Revoluția pentru mica trupă de soldăței: acolo, pe platou, înaintea unui apel rarefiat – încă mai erau de venit din permisii. Cei rămași în Unitate socoteau pe unde-ar putea sări gardul ca s-ajungă la marginea Lipovei plină de crâșme militare unde să bea ceva, ca să se-ncălzească și, mai ales, să evadeze. Fiindcă acesta era cuvântul de ordine: evadarea. Nadia fugise peste graniță, alții-ncercau să treacă Dunărea înot…
Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:
– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.
Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta? Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității.
– va urma –
Fragment din Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia 2011
Pe Marius îl găsiți tot aici.
Citiţi şi
Ce poți face în Deltă și în împrejurimile ei
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
