De curând, în The New York Times, a apărut articolul “This Is How World War III Begins” semnat de editorialistul
“Data oficială a începerii celui de-al Doilea Război Mondial este 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia după semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. Dar acesta a fost doar unul dintr-o serie de evenimente care, la vremea respectivă, puteau părea fără legătură între ele.
Printre acestea: invazia japoneză a Manciuriei în 1931. Invadarea Abisiniei de către Italia în 1935. Remilitarizarea regiunii Rin în 1936 și Războiul Civil spaniol din același an. Anexarea Austriei și criza sudetă din 1938. Invazia sovietică a Poloniei, la câteva săptămâni după cea germană și invadarea de către Germania a țărilor din vestul Europei în anul ce a urmat. Operațiunea Barbarossa și Pearl Harbor în 1941.
Ideea este că Al Doilea Război Mondial nu a început din senin, ci a fost ca o acumulare de apă care crește până străpunge un baraj. Și noi am traversat câțiva ani de ape în creștere, cu toate că a fost necesară invadarea Ucrainei de către Rusia ca mai multă lume să observe.
Înaintea invaziei Ucrainei, au avut loc invaziile Georgiei, Crimeei și a estului Ucrainei; bombele rusești care au făcut una cu pământul orașul sirian Alep; folosirea substanțelor radioactive exotice și a celor chimice împotriva dizidenților ruși aflați pe pământ britanic; interferențele rusești în alegerile din SUA și piratarea masivă a rețelelor de calculatoare; uciderea lui Boris Nemțov, apoi otrăvirea la vedere și încarcerarea lui Alexei Navalnîi.
Au fost aceste violări ale suveranității, ale legilor și tratatelor, crimele de război și crimele împotriva umanității întâmpinate cu un răspuns puternic, unit și punitiv, care ar fi putut împiedica următoarea rundă de atrocități? I-au dat răspunsurile Vestului la alte violări ale normelor globale – utilizarea de către Siria a armelor chimice împotriva populației civile, eradicarea de către Beijing a autonomiei Hong Kong-ului, războiul Iranului prin interpuși cu propriii vecini – un răgaz lui Vladimir Putin?
Pe scurt, avea Putin vreun motiv să creadă, înainte de 24 februarie, că nu va scăpa după această invazie?
Nu avea. Contrar afirmației că atitudinea lui Putin este rezultatul provocărilor Vestului – precum refuzul absolut de a exclude o eventuală aderare la NATO a Ucrainei – Vestul și-a petrecut 22 de ani în principal calmându-l pe Putin de-a lungul unui întreg ciclu de resetări și acțiuni fără importanță. Devastarea Ucrainei este rodul acestui compromis.
Administrația Biden se află acum în fața întrebării dacă dorește încheierea acestui ciclu. Răspunsul nu este clar. Sancțiunile au lovit economia Rusiei, transporturile de arme către Ucraina au contribuit la încetinirea avansării rușilor, iar brutalitatea Rusiei a unit NATO. Acest lucru este meritul președintelui Biden. Dar administrația continuă să opereze sub imperiul unei serii de iluzii potențial catastrofale.
Sancțiunile pot devasta Rusia pe termen lung. Dar lupta pe care o duce Ucraina este una pe termen scurt. În condițiile în care unul dintre principalele efecte ale sancțiunilor a fost exilul a zeci de mii de ruși din clasa de mijloc, acest lucru mai degrabă l-a ajutat pe Putin, prin slăbirea unei baze puternice de opoziție politică. Cât despre oligarhi, și-or fi pierdut iahturile, dar nici nu sunt gata să pună mâna pe arme.
Înarmarea Ucrainei cu rachete Javelin și Stinger a rănit și a făcut de rușine armata rusă. Aprovizionând Kievul cu avioane de luptă MIG-29 și cu alte arme cu potențial de a schimba jocul ar putea ajuta la schimbarea sorții confruntării. Refuzul de a proceda astfel poate doar prelungi agonia Ucrainei.
Sugestiile frecvente cum că Putin a pierdut deja războiul sau că este imposibil să câștige cât ucrainenii sunt uniți în ura lor față de președintele rus ori că acesta caută o scăpare – și că noi ar trebui să ne gândim la moduri ingenioase prin care să-i oferim una – s-ar putea dovedi adevărate. Dar sunt extrem de premature. Acest război e abia în a treia săptămână; naziștilor le-a luat mai mult să cucerească Polonia. Capacitatea de a supune o populație neguvernabilă este în principal o funcție a durerii pe care un ocupant este dispus să o provoace. Pentru a avea o idee despre asta, vedeți ce a făcut Putin în Groznîi (n.red. capitala Ceceniei) în primul său an de mandat.
Refuzând impunerea unei interdicții de zbor în spațiul aerian al Ucrainei poate părea justificat, deoarece depășește riscurile pe care țările NATO sunt dispuse să și le asume. Însă, ideea că astfel ar putea declanșa Al III-lea Război Mondial ignoră istoria și arată slăbiciune. Piloții americani s-au înfruntat în Coreea cu piloții ruși care luptau sub culorile Chinei și Coreei de Nord, fără ca asta să arunce întreaga lume în aer. Iar această aversiune vocală față de confruntare este o invitație, nu o descurajare a unei escaladări din partea Rusiei.
Există acum un risc serios ca aceste iluzii să se prăbușească foarte brusc. Sunt puține dovezi până în prezent că Putin ar fi nerăbdător să își reducă pierderile; din contră, dacă ar face-o acum – după ce a suportat costul economic al sancțiunilor fără să fi obținut o victorie clară – și-ar periclita puterea.
În concluzie: așteptați-vă ca Putin să își dubleze atacurile. Dacă va folosi arme chimice, precum Bashar al-Assad, sau va lansa o armă nucleară pe câmpul de luptă, conform cu vechea doctrină militară rusă, pierde el mai mult decât câștigă? Răspunsul e chiar în întrebare. El câștigă rapid. Înspăimântă Vestul. Își consolidează puterea. Suferă consecințe doar marginal mai grave decât cele deja provocate. Și tovarășii lui de călătorie din Beijing, Teheran și Phenian iau notă.
Cum începe următorul Război Mondial? La fel cum a început și precedentul.
Traducere și adaptare, Antonio Robitu
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Alexei Navalnîi: “Iulia, m-ai salvat.”
Femei care au scris istorie – Elise Raymonde Deroche
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
