Suflete, este primul an, recunosc, în care mă gândesc la tine intens, la cum ar fi fost viața noastră împreună, ce am fi avut de învățat unul de la altul, cum ar fi fost plămada sufletului tău în trup, cum ai fi arătat, cu cine ai fi semănat, ce ți-ar fi plăcut, ce te-ar fi bucurat și întristat…
De ce acum toate astea? De ce în acest an?… Poate pentru faptul că se împlinesc zece de când ai decis, prin forța împrejurărilor și rugăminților mele blestemate, să nu te mai întrupezi prin mine sau poate că este anul în care cel pe care ți-l aleseseși ca tată ne-a părăsit… poate că amândouă…
Știi, mi-ai fost vestit în vis, cu flori de lămâiță, ce mai apoi mi-au apărut în cale în realitate… Era o zi însorită de noiembrie, în Orașul Conților… De cu seară visasem că Georgione se ridicase și se scutura de flori albe de lămâiță! „Știam eu că nu ai murit, știam! Nu era posibil așa ceva!…”, îi strigam… Când m-am trezit, mi-am spus că asemenea atâtor vestiri onirice, și aceasta avea să fie una cu tâlc… În ziua aceea însorită de noiembrie, coborând o colină, în cale mi-a apărut o crenguță cu flori albe ca acelea din visul din ajun. Mi s-a părut tare straniu pentru că în apropiere sau depărtare nu exista niciun copac, tufă sau altă sursă de unde să fi provenit și nici dintr-un buchet nu s-ar fi putut pierde… Am așezat floricelele cu grijă în buzunar, am străbătut drumul până acasă și am cerut ajutorul lui A la locul faptei pentru a-mi dovedi că nu ajunsesem paranoică.
Seara, testul confirma o minune ce-și găsea locul în pântecele meu!… Dar eu nu am primit-o așa, dragul meu Suflet… Doar în prima fracțiune de secundă am făcut, cu uimire, legătura între răscrucea vieții mele, rugile către sufletul care plecase, semnul pe care-l așteptam de la el și forma asta stranie și minunată de a te vesti… Curând interveni însă rațiunea tăioasă și searbădă care-mi trâmbița supărător faptul că este cel mai nepotrivit moment să te primesc în viața mea… Și poate și instinctul meu feminin care știa prea bine că cel pe care-l aleseseși să-ți fie tată ne va părăsi sau mă va părăsi în cel mai sumbru mod, că toți anii în care susținea patetic că te dorește cu disperare în viața noastră se vor dovedi un delir al unui bărbat iresponsabil și labil, care atunci când ai devenit o certitudine s-a speriat și a dat înapoi, s-a fâstâcit și s-a dezis de amândoi… Ce este cel mai minunat pentru un copil decât un tată care-i iubește mama?! În cazul nostru nu era așa, însă…
©Wesley Acuña – El aborto (2011)
Nu te-am dorit, dragul meu, așa, atunci… Iartă-mă!!… Mereu îmi închipuisem un astfel de moment ca unul dintre cele mai intense și pline de bucurie, pentru ambii părinți, dar nu a fost așa… mi-am dorit și te-am rugat să pleci singur, ca în nimicnicia mea să nu-mi încarc conștiința și sufletul cu o smulgere deliberată din mine…
Însă atunci când pe ecranul ecografului și în fotografie am văzut grăunciorul ăla viu… te-am iubit cu adevărat, din tot sufletul, dragul meu! Și când, în sfârșit, mă împăcasem cu noi și mă hotărâsem, cel pe care îl aleseseși de tată a început sabotajul decisiv… Ne-am lovit de răceala și duritatea unui zid fără porți… Aproape că cerșeam, nu în cuvinte, e adevărat, dragoste și implicare… Unde erau declarațiile paroxistice, dorințele și rugămințile lui din toți anii? care erau urmările lor traduse în sentimente și fapte?!
Cuvintele lui finale au fost unele seci și ucigătoare: „Nici eu nu sunt pregătit. Nu-mi doresc acum…” Nu, nu și-a dorit nicicând cu adevărat, din tot sufletul lui, cu toată ființa, așa cum o spunea în cuvinte! Și-ar fi dorit vag, de ochii lumii și ai societății, din cauza tiparul familiei din care venea. Curând aveam să aflu toate astea și strategiile folosite în orice situație pentru a-l determina pe celălalt să facă pașii pentru el, să acționeze pentru el, ca el să-și poată juca rolul care-i convenea. Într-o zi ne-a prins o ploaie pe drum… L-am rugat să vină să ne ia, nu aveam umbrelă… „Nu vin, sunt cu R.” (alt umbritor al pământului…) „Sunt obosit. Ce dacă plouă, poți veni așa, nu-ți trebuie umbrelă…”
Nu l-a marcat în niciun fel fulgerătoarea ta trecere prin viețile noastre… Nu mi-a vorbit vreodată despre noi, despre tine, nu a venit sa stăm de vorbă despre cât și cum și-ar fi dorit să fii, să rămâi în viețile noastre, pentru că nu, nu și-a dorit… Nu a pomenit mai apoi cuiva, vreodată, despre tine, dragul meu… Știu, dacă te-ai fi întrupat și lucrurile ar fi ajuns în punctul în care sunt astăzi, ori mi te-ar fi luat și m-ar fi declarat iresponsabilă ori nu l-ar fi interesat ce se întâmplă cu noi. Și totuși, nu ți-aș fi spun nimic din toate astea pentru a nu-ți pricinui durere… Însă așa simt că pot comunica cu un alter ego al tău și îmi pot destăinui mâhnirea de femeie care și-a pierdut Copilul, un sentiment pe care nu-l vor putea înțelege și simți în veci bărbații, mai ales cei care nu iubesc și au suflete umbrite, iar printre aceștia se numără, din păcate, și cel care te-a însămânțat în materia mea… Nu, nu e tânguirea unei femei frustrate care dă vina pe celălalt, sunt sentimentele unei femei asumate, care a ales să le aștearnă fără filtru pe hârtie și care a fost mințită ani de-a rândul că s-ar fi aflat într-un cuplu în care partenerul ei de viață își dorea un cămin fericit cu copii… rectific, copil, al cărui mamă să fiu.
O, te-ai fi născut sub semn de foc și ai fi fost puternic și strălucitor, și am fi învățat împreună din tainele existenței pe Pământ… ai fi fost de zece ani acum, Suflet drag, poate am fi împodobit bradul împreună și ți-ai fi colindat Bunii… Dar, dragul meu, pentru că amândoi ți-am cerut să pleci, ne-ai ascultat ruga și te-ai desprins cu durere și multă însângerare, într-o sâmbătă înainte de Crăciun, exact acum zece ani… Ne pregăteam să plecăm spre țară, dar tu ai ales ca acolo unde te înfiripaseși, în Orașul Conților, tot de acolo să-ți iei zborul înapoi, singur, liniștit, trist… și eu nu mă mai puteam opri din a te jeli, de a jeli trei suflete sau poate doar două, al meu și al tău, pentru că mi se cuibărise în minte că poate ești chiar el, cel care plecase de curând și căruia îi cerusem cu atâta disperare semne, dacă mă aude, dar nu mă așteptam la un asemenea semn și când l-am avut, ce am făcut cu el?!… Nu am fost pregătită să îl primesc…
Curând după aceea mi-ai apărut în vis… așa am tălmăcit eu visele astea… vestirea venirii și plecării tale… întors cu spatele, purta pe umărul stâng o lumină albă strălucitoare – erai tu, Suflete… era trist, trist pentru semnul pe care mi-l trimisese după atâta tânguire și pe care atunci când l-am avut, l-am respins…
Mai apoi ne-am despărțit, noi cei pe care ne aleseseși să-ți fim părinți… părinți cu suflete bolnave… Și tot atunci aveam să descopăr măștile căzute ale celui care ar fi trebuit să-ți fie tată… și chipu-i străin și gol… L-am iubit, te-am iubit, v-am iubit și o mai fac și acum și nu vreau să fie altfel vreodată, să nu mai simt așa… Nu cred că ar reacționa în vreun fel dacă ar citi aceste rânduri… S-a rătăcit de multă vreme de noi, pesemne… Nu te-am meritat, suflet drag… Iartă-mă și fii-mi alături!
Guest post by Mihaela Abramovich
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
