Grație bunicului meu, am învățat să citesc foarte devreme. Atât de devreme, încât îmi atrăsesem faima întregului cartier în care am copilărit. Și atât de mândru era bunicul de mine, că parcă nu-i mai ajungea că se mirau vecinii și aduceau cu ei, chiar de la câteva străzi distanță, cărți de povești, să le fac demonstrații. Astfel că nu uita să ia cu el un ziar, atunci când ieșea cu mine la plimbare prin parcul din centrul orașului. Căci știa că mereu își întâlnește acolo prieteni și n-ar fi dorit să rateze vreo ocazie de a se lăuda cu nepoata lui.
Îmi amintesc și acum, cu nostalgie, privirea lui indignată când s-a întâmplat ca unul dintre cunoscuți să-și dea cu părerea cum că eu nu știam, de fapt, să citesc, ci, credea el, învățasem pe de rost toate articolele din ziar. Nu știu cum nu i se păruse absurdă această idee. Însă soluția “salvatoare” a venit atunci când, chiar el, prietenul neîncrezător, și-a aruncat privirea pe clădirea în fața căreia ne aflam și mi-a zis: “Ia citește ce scrie acolo, sus!”. Chiar dacă nu îmi plăcuse de el și, în mod normal nu aș fi răspuns, am făcut-o doar pentru bunicul: “Hala Radv Negrv” am citit, deși cuvintele mi se păreau fără nicio noimă. Însă privirea luminoasă a bunicului îmi sugera că mă descurcasem bine. Clădirea încă mai există, e o clădire-monument în centrul orașului meu natal, iar eu, de câte ori o văd, nu pot să mă gândesc decât la bunicul. Pe ea stă scris și acum, cu litere de-o șchioapă numele primului domn al Țării Românești, însă nu știu din ce motive, cu “v” în loc de “u”.
Ca mai toți copiii de la noi, până am mers la școală, am fost crescută de bunici. Căci nu prea se pomenea pe atunci ca părinții să fie ajutați de bone. În plus, nu putea fi vreodată răsplătită cu bani dragostea reciprocă ce și-o purtau bunicii și nepoții. Și primele povețe de la ei le-am primit. Și rugăciunile de seară, bunica m-a învățat. Tot ei mă îmbrăcau frumos, duminica, pentru biserică. Și, deși mai auzeam vorbe șoptite de către tata mamei, ele rămâneau pentru mine un mister: “Mai bine nu ar lua-o și pe ea la biserică. Dacă o mai vede vreun coleg al meu?! Să știi că mi-a zis unul, zilele trecute, că mi-a văzut fiica și socrii ieșind din biserică… știi că asta nu e bine pentru noi…” . Am întrebat de ce nu e bine, însă niciunul nu mi-a răspuns.
Era un timp când nu înțelegeam multe lucruri. Și asta, deși știam mai multe decât alți copii de vârsta mea. Și, chiar dacă atât bunicii cât și părinții erau răbdători cu mine și îmi răspundeau la majoritatea întrebărilor mele de copil, erau momente când tăceau. Și îmi refuzau orice răspuns.
Într-o zi, am venit de la grădiniță, tare veselă, căci auzisem o glumă nouă. Abia așteptasem să le-o spun și lor, fiind sigură că se vor amuza la fel de tare ca mine, cum o făceau de fiecare dată. Spre dezamăgirea mea, în loc să râdă, au amuțit cu toții. “Să nu mai spui gluma asta niciodată. Ai înțeles? Promite-mi!” îmi spune mama. Eram consternată. Nu numai că nu-i amuzasem, dar se pare că erau supărați pe mine. “Știi bine că nu ai voie să spui bancuri cu Ceaușescu!”. “De ce? Colegul meu, Sabin, ne-a spus-o azi. Iar tovarășele educatoare au râs. El de ce are voie să spună?” “Nu mă interesează ce spune colegul tău Sabin sau alții. Tu, pur și simplu, nu ai voie.” Pentru că subiectul se încheiase, nu am continuat cu alte argumente. Deși eram tare confuză. De ce eu nu am voie să spun bancuri cu Ceaușescu?! Ei erau foarte veseli atunci când aveam musafiri și parcă râdeau cel mai tare chiar la aceste bancuri. De fapt, nici nu eram în stare să îmi amintesc altele decât cele care îi pomeneau numele.
Altfel, zilele copilăriei mele curgeau armonios. Doar serile de iarnă îmi păreau, uneori, cam plictisitoare. Pentru că bunicul, în loc să se mai joace cu mine sau să îmi spună povești, prefera să asculte radio-ul. Și nu doar că îl asculta el cu mare atenție, dar nu îmi mai dădea voie nici să vorbesc, cât îi dura emisiunea preferată. Ca orice copil, încercasem să-l deturnez de la acest obicei al lui care nu îmi plăcea deloc, însă erau singurele momente când îl vedeam supărat pe mine. Ba chiar, o dată s-a și răstit, încât s-a iscat o ceartă între el și bunica. Ea care, de obicei îl dojenea că mă răsfață prea tare, acum îmi luase apărarea: „Tu nu înțelegi că e doar un copil?! Normal că se plictisește. Și apoi, nu o să schimbi tu lumea, dacă asculți în fiecare seară “Vocea Americii”… De ăsta nu o să scăpam niciodată!” “De care ăsta?” întrebam. Și iarăși se lăsa liniștea.
Vacanțele de vară, atunci când eram mică, mi le petreceam cu părinții în aceeași stațiune, la mare. Mergeam acolo an de an, încât învățasem toate străzile, hotelurile și parcurile și mă simțeam ca acasă. Mă atașasem de orașul acela și nu îmi puteam imagina un alt loc în care să-mi petrec verile. Mi se părea puțin ciudat, însă, că la atât de mare depărtare de casă, tata se întâlnea cu mulți cunoscuți. “Sunt colegi cu mine”, mi-a răspuns. “Aici primim noi, de la minister, bilet pentru vacanță.” Nu prea înțelegeam ce era cu biletul acela. Dar, de altfel, nu înțelegeam nici de ce aveam nevoie de o bucată de carton, ca să cumpărăm pâine. Așa că nu am pus mai multe întrebări.
Mama ne trezea tare de dimineață la mare, ca să prindem loc pe plajă. Căci, dacă mai zăboveam chiar și o jumătate de oră, nu mai aveam unde să ne întindem cearșaful. Și așa, în graba noastră spre plajă, eu fiind la o vârstă mică, tot îmi făceam timp să mai sar câte un șotron, găsit pe stradă, desenat cu creta de alți copii sau să sar scările câte două, pe faleză.
Amintindu-mi de bunici (căci mi se făcea tare dor de ei când eram în vacanță), am început să fredonez și un cântecel. Cum nu-i știam versurile, cântam doar melodia. Parcă acest cântec îmi amintea cel mai mult de ei și de serile lungi petrecute împreună… când o aud pe mama că mă strigă, cu o voce ascuțită, de nerecunoscut. Eram mult înaintea lor, căci eu, ca toți copiii, nu aveam răbadare să merg la pas. Mi-am întors privirea, mirată. Și l-am văzut pe tata cam palid la față. Câțiva colegi ai lui, și ei colonei de miliție, împreună cu soțiile și copiii, coborau, la fel de grăbiți, scările ce duceau la plajă. S-au oprit să îl salute. Și m-au privit amuzați. Nu au zis nimic, însă privirile lor păreau să îl asigure pe tata că totul e în regulă. Cel puțin din partea lor. La urma urmei, și ei aveau copii și, mai ales, trăiau aceleași vremuri…
Recunoscuseră lesne… imnul Americii, care era și genericul emisiunii interzise de radio, pe care o asculta bunicul mereu, cu sufletul la gură… Și se vedea că așteptau și ei. Așteptaseră, poate prea mult, ceva ce avea să vină doar câțiva ani mai târziu…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
