Momentele în care ne bucurăm de ce suntem și pe cine avem sunt foarte rare, pentru că avem obiceiul de a conștientiza aceste realități atunci când suntem pe punctul de a le pierde. Alergăm superficial prin viață încât, la un moment dat, nu mai dăm oamenilor pe care îi întâlnim nici măcar prima șansă. De a doua nici nu poate fi vorba. Aruncăm în loc să reparăm, fugim în loc să confruntăm, evităm în loc să oferim iubire.
Reciteam astăzi un scurt fragment din cartea pe care o scriu și am simțit nevoia să vi-l împărtășesc cu speranța că veți reuși să fiți prezenți în viața voastră înainte de a fi prea târziu.
„Rămăsese cu peria de păr în mână fixând-o cu privirea. Firele de păr rămase între acele periei păreau rămășițe ale unei bucăți de mătase care s-a deșirat. El intră și îi pune palmele pe umeri:
– Ce-i cu tine?
Ea tace, oftând. Îi pune peria pe masă de toaletă, o întoarce cu fața la el și îi pune palmele pe obraji.
– Știu că e greu, dar o să treacă. Va fi bine!
Ea face un pas la stânga, pleacă din fața lui și se așează pe pat.
– Nu știi nimic! TU nu știi nimic! Nu îți mai da cu părerea despre cum și ce simt eu și despre ce mi se va întâmpla! Dacă ești oncolog, nu înseamnă că știi ce simt!
Se așează pe vine în față ei, îi pune palmele pe genunchi și își reazămă barba de degetele mari.
– Ai dreptate, aroganto, dar și eu am. Va fi bine!
Ea se ridică brusc.
– Ar fi mai bine să pleci. Nu înțeleg de ce tot ești aici. Nu e ok să fii aici. Pleacă!
– Nu îmi pasă, nu înțelegi?! Nu-mi pasă ce pare OK sau nu. Tot ce simt să fac e să fiu cu tine și cu bebicii!
– Ești nebun! Ai o problemă psihică… o traumă, ceva! îi spune ea râzând.
– Nu râde de mine și nu mă lua peste picior. Eu vorbesc foarte serios.
– Nu ai de ce să fii aici… îi spuse privind în oglindă. Uite! O femeie de 30 ani care nu e în stare să aibă grijă de copiii ei pentru că viața i se scurge din vene și e incapabilă să aibă grijă până și de ea însăși. Nu voi mai fi ca atunci când m-ai cunoscut. Asta dacă voi mai fi…
– M-am îndrăgostit de tine din secunda în care te-am privit în ochi și te iubesc în fiecare zi mai mult, îi spuse izbucnind. Când îmi spui să plec, e ca și cum ar trebui să trăiesc fără aer. Când am ținut copiii în brațe, imediat ce s-au născut, a fost cea mai fericită zi din viața mea. De ce îți este atât de greu să admiți că te iubesc?
– Aș putea muri mâine și tu vorbești despre iubire?
– Termină odată cu prostiile! Nu mori! Nici mâine, nici la anul!
Ea se așează pe canapea, vizibil obosită și descumpănită.
– …Eu nu te iubesc… nu știu, n-am timp. Nici nu mă pot gândi la asta. Tot ce am în cap este să nu-mi rămână copiii singuri pe lume.
Își pune fața în palme și începe să plângă. El se așază lângă ea, o cuprinde după umeri și îi trage capul pe pieptul lui.
– Singurul tău gând e să te faci bine. Atât! De restul mă ocup eu.
– Și dacă nu te pot iubi? Îți pierzi timpul în loc să fii fericit.
– Fericirea mea e lângă voi. Uite, nici nu mai deschid subiectul, ok? Doar nu mă mai alunga.
Tac amândoi preț de câteva minute. O tăcere caldă, o liniște fără presiune.
Tresar amândoi când se aud plânsetele copiilor.
– Mă duc eu, spuse el sărutând-o pe frunte și ridicându-se.
– Merg și eu, plâng amândoi.”
Guest post by Roxana Georgescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
