Aş fi vrut să scriu în aşa fel, încît fiecare cuvînt, auzit (mai ales cel şoptit…) să-şi lase ultima silabă pe pat, moale, ameţită, sfîrşită într-un abandon plin de promisiuni şi împliniri tainice, pătînd aşernuturile în lumina copleşitoare a după amiezii de atunci, din copilărie…
Mama, la vreo 35 de ani, răbdătoare, mare, albă în capotul lejer, verde, mă momea mereu să dorm în timpul zilei, măcar un sfert de oră. Se culca lîngă mine, îmbietoare, deja aţipită, învelindu-ne pe amîndoi cu un cearceaf subţire… Se auzeau, de afară, acarii (Bujoreanu şi Munteanu), înjurînd domol, ca într-un descîntec infinit, duios aproape, folsind cele mai grele vorbe, da, boscorodind acele (macazele!); neunse cu păcură cînd trebuia, se înţepeneau, duceau trenurile halandala pe linia secundară…
O, dar pe cine nu înjurau ei!? Înjurau indescriptibil de amănunţit semaforul cu un braţ verde şi unul roşu, ţeapene şi ele… Înjurau fructifer un prun pipernicit de pe peron, pururi jefuit de poamele verzi, acre, nelăsate să crească, halite de pofticioşi… Înjurau pe Lunaea (vacă mulsă de formidabila Profira), împingînd-o în grajd, ea făcînd fiţe, nedorind să fie închisă, pusă la iesle… deşi odată ajunsă acolo, începea să rumege lent, meditativ, fînul proaspăt… O înjurau, strecurînd propuneri licenţioase, chiar pe Profira care rîdea larg, cu dinţii albi, cu strungăreaţă, scăldaţi de o salivă abundentă… Înjurau chiştocele de ţigări „Plugare”, lăţite în cîte un scuipat gros, măturîndu-le, ca să fie pietrişul curat în faţa haltei prin care treceau doar marfare şi, arareori, trenuri mixte, staţionînd un minut… (Iar taică-meu, cu chipiu ţanţoş, cu uniformă cu nasturi lucitori, bombaţi, avînd ştanţaţi pe ei o roată aurie cu aripioare, mîndru de rostul lui pe pămînt, ridica paleta rotundă în aer, dînd „plecarea”… salutînd cu mîna la cozoroc, surîzător, nemişcat, zeu minuscul al pustietăţii feroviare, pe mecanicul locomotivei, pe fochist, pe conductorul blegit de inactivitate… aşa… pe toţi călătorii şi călătoarele înciorchinate la geamuri… ) Dar cu cel mai straşnic năduf înjurau o fîntînă seacă, înfundată cu mortăciuni, puţind feeric vara, adăpostind cuiburi de rîndunici – ţîşneau pe neaşteptate în stoluri ciripitoare şi cotropeau „zonele”, locurile acelea de-a dreapta şi de-a stînga haltei, doldora de buruiene mîncate de noi, copii lacomi…
Curios, tata nu înjura, asta fiind, bănuiam eu, invidios cumva, un apanaj exclusiv al lui Bujoreanu şi Munteanu… cam beţi permanent… O singură dată l-am auzit, într-o noapte limpede ca ziua, din cauza lunii ce inunda geamurile, alintînd-o deşucheat pe mama (dormeam cu ei, de frică, în aceeaşi odaie spaţioasă, centrală, deşi mai existau cîteva camere goale, cu paturi largi, umplute cu perne…), îndemnînd-o ca pe-o iapă devotată: „Hai, Liza, hai Lizanca mea, hai… şi urma un lanţ împodobit de neruşinări dulci şi necunoscute mie încă…
Profira, originală, avea un blestem de pomină, cînd o scoteam din sărite: „Căca-ţi-ai plămînii tăi să-ţi caci, vrăjmaşule!” Am fost şocat prima dată. Apoi, înduplecată, iarna, mi-a povestit că a avut un frate bolnav de tuberculoză, frate mai mic, care o ura, murind încet, ciudat… Şi-a căcat plămînii, zicea Profira, holbînd ochii verzui, îngrozindu-mă… cu asemenea final…
Culmea e că pe mama, învăţătoare, cu bucle castanii, dureros de feminină, îndrăgostită de cineva de la oraş, ei, pe mama, am auzit-o tot o dată înjurînd o cloşcă ce-o ciupea de cîte ori se nimerea pe lîngă cuibar: „Fu*u-ţi ouăle tale să-ţi f*t!” a izbucnit antologic, exasperată, cu mîna însîngerată de clonţul dement… Copilărise pe malurile Nistrului…
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
