– Aş fi vrut să am cancer…
– Ce spuuui?!?
– Aş fi vrut să am cancer. Ca aşa să mă vadă el…
Unde să te aducă durerea? Deznădejdea fără hotare şi totodată speranţa fără margini… Deznădejdea şi speranţa nu-s antagonice, culmea. Cresc împreună, exponenţial. Nu se lasă una de alta. Două surori siameze, de nedespărţit. Care respiră cu acelaşi plămân. Se hrănesc cu aceeaşi gură.
Unde să te ducă iubirea pentru un om? Şi gândul că îl pierzi…
Ea şi-ar fi dorit o boală cruntă. Pentru ca el să îşi amintească de existenţa ei. Trebuie să te împiedici de o fiinţă căzută pentru a o vedea? Din păcate, nu e aşa, ştii… Poţi să păşeşti peste omul doborât pe asfalt. Îl poţi ocoli. Îl poţi strivi. Ce ar fi mai rău?
Jocul lor devenise strâmb. La naiba cu toată tabla de şah! La naiba cu tot! Încerca să îi salveze reginei o fărâmă din suflet. Regina fusese vândută destinului, oricum.
Trădarea şi tortura psihică se însoţiseră nefericit. Vârtejul întrebărilor începea cu un necruţător „de ce?”. Şi el nici măcar nu pleca. Rămânea să îi consume aerul, şi aşa puţin, din jur. Nu pleca din laşitate, comoditate sau pe cine mai interesa de ce. Indiferenţa… Inversul iubirii.
„Aş fi vrut să am cancer”, îmi răsunau cuvintele ei în minte. Ce poate aduce un om echilibrat şi frumos să îşi dorească aşa ceva? Câtă surpare? Care hău?
Dacă am iubi cu scuturile în braţe, cu armurile pe corp… Dacă am iubi puţin şi pe capitole… În jocuri stupide, apărând, gândind următoarea mişcare, în strategii ieftine… Dacă am iubi îngrădit şi detaşat… Doar „dacă”. Dacă am şti! Dacă am şti, am face exact la fel, cu siguranţă. Şi a doua oară. Şi a mia oară.
Şi cuvântul „cancer” mi s-a părut atât de nedrept. N-am putut să o cert. Părea o joacă macabră cu vorbele într-un rebus defect. Să o întreb dacă ştie câtă omenire se luptă real cu boala asta necruţătoare? N-am putut. Ştiu că avea habar. Şi tot îşi dorea un cancer.
Unde am mai auzit cuvântul ăsta nemilos folosit într-un context asemănător? Unde…? Încercam să îmi împrospătez memoria. Da, mi-l spusese tot o ea.
– Am cancer.
– ??…
– Cealaltă femeie din viaţa bărbatului pe care îl iubesc de o viaţă e cancerul meu.
M-am întrebat adesea care e mai rea? Suferinţa fizică sau cea psihică? Nu ştiu nici azi. Şi poate că nici nu-mi doresc să aflu.
Dar, ai simţit şi tu aşa, vreodată, în nopţile tale lungi cu tine, că ai vrea să te doară demonic ceva? Rinichii, coloana, capul, splina… orice. Oricare organ viu, cu sângele urlând în el, mustind a viaţă, dătător de suferinţă. Să te încovoaie şi îngenuncheze crize reale, pentru a fi nevoit să îţi cauţi cu ultimele puteri cheile de la maşină, să conduci cu nebunie către prima farmacie non-stop şi să ceri un medicament, două, o sacoşă de pilule. Pentru ce? Pentru tot, numai să ia gândul ăla din inimă!
Ce a făcut ea? I-a mai scris lui un singur rând:
„Tu mi-ai dus inima pe Golgota.”
Doar că el nu a priceput nimic. Era ateu convins.
Citiţi şi
Pentru orice ai lupta, nu fi o doamnă!
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
