“Lumea frânge pe fiecare şi, după aceea, la mulţi, locul în care au fost frânţi se-ntăreşte”, scria Hemingway în “Adio, arme”. De către amatorii de motivaţionale citatul ar putea fi înţeles drept un fel de “ce nu mă omoară, mă face mai puternic”. Dar e ca şi când ai afirma că preferi unui televizor nou-nouţ unul reparat de câteva ori bune, cârpit, numai pentru că pe el a rulat, cu decenii în urmă, “Pe aripile vântului”, în varianta alb-negru. Nu prea are sens.
Mi-a spus recent un prieten că ar trebui să socotesc cei 15 ani de încercări sentimentale ratate, după cum i-am denumit, drept tot atâţia în care am acumulat experienţă. Nu contest înţelepciunea adunată din lucruri pe care înveţi să le faci, tot mai bine, din ce construieşti, din ce pui deoparte. Din felul în care dai nuanţă unui vis. Când e vorba de relaţii interumane însă, am câteva persoane cărora aş vrea să le spun, pe un ton egal, fără patimă, dar din tot sufletul: “Aş fi preferat să nu te fi întâlnit niciodată.” M-aş fi lipsit bucuroasă de răzgândiri, neadevăruri, dezamăgiri şi toate celelalte aspecte incorecte, imorale şi ilogice pe care, numai pentru a le putea depăşi, le trecem la categoria “aşa a trebuit să fie, ca să învăţ”. Am învăţat doar că nimeni nu e dator să acţioneze cum ţi se pare ţie că ar fi corect, moral şi logic. Aşteaptă-te să se lase cu cicatrici. Care nu te vor face nici mai curajos, nici mai iscusit, nici măcar mai norocos data viitoare.
Citatul din Hemingway merge mai departe aşa: “Dar pe cei care nu se lasă frânţi îi omoară. Îi omoară fără deosebire şi pe cei foarte buni, şi pe cei foarte blânzi, şi pe cei foarte viteji. Şi dacă nu te numeri printre aceştia, poţi să fii sigur că te va omorî şi pe tine, numai că nu e nicio grabă anume.” Când oboseşti să fii bun, blând sau viteaz, te laşi frânt. Dorinţa de a câştiga ţi se transformă, încet şi dureros, în aceea de a rămâne în joc. Nu ierţi, dar mai uiţi. Realizezi că problemele nu dispar şi nici nu-şi găsesc o rezolvare miraculoasă peste noapte. Înveţi să trăieşti cu ele. Uneori sunt atât de greu de dus, încât te apasă şi aerul pe care-l inhalezi. Alteori te lasă să te mişti puţin, cât să schiţezi nişte paşi de vals cu partenerul potrivit. Şi, o dată sau de două ori pe an, parcă nici n-ar fi. Atunci simţi că faci tumbe prin zăpadă. Şi locurile în care ai fost frânt se întăresc.
Nu-mi mai doresc de ceva vreme să mi se întâmple lucruri grozave, din care ar ieşi o poveste bună. Nici nu mai încerc să transform oamenii despre care aş putea scrie o carte în parteneri de viaţă, nu ăsta-i sensul de mers, se pare. Nu mă mai mândresc cu cicatricile, de parcă fiecare ar fi o lecţie învăţată, pentru că nu-i aşa. Ca să parafrazez un personaj al lui Woody Allen, în viaţă e ca-n Las Vegas. Eşti când sus, când jos, dar în final casa câştigă întotdeauna. Asta nu înseamnă că nu te-ai şi distrat un pic undeva pe parcurs.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Care sunt cele mai mari surprize cu care cazinourile online își întâmpină clienții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
