Despărțirea ar trebui să fie la fel de frumoasă ca timpul petrecut împreună. Ar trebui, dar durerea pe care o lasă în urmă te împiedică să-i vezi frumusețea. E ca atunci când termini de citit o carte care te-a marcat și parcă din momentul acela viața ta își pierde puțin din sens. În loc să te bucuri de lecțiile pe care le-ai învățat citind te gândești la zilele în care veneai grăbită acasă știind că te așteaptă, la serile în care aveai nevoie doar de puțină lumină și de carte, la diminețile care te găseau obosită, însă cu carte în mână după o noapte în care curiozitatea nu te-a lăsat să dormi, pe scurt, la fiecare clipă în care ți-a fost alături. Da, desigur că o poți reciti, însă niciodată nu va mai fi la fel. Magia începutului dispare, știi încă de la prima pagină care e deznodământul..
La început totul este frumos, chiar și scrisul acela mărunt și enervant în cazul cărților sau chipul ei lipsit de machiaj, dacă e să vorbim despre relații. La început râzi la toate glumele, ierți majoritatea greșelilor, ai răbdare și orice lucru mărunt te face fericit. La început…
Până acum, noi suntem cartea mea preferată. Din păcate, am ajuns la ultima pagină, însă mi-aș asuma tot ce am scris mai sus și aș reciti cartea aceasta de mii de ori. Aș tăia propoziții și aș scrie peste, aș rupe pagini și aș lipi altele, aș analiza fiecare virgulă, fiecare conjuncție și le-aș schimba până când ar fi exact cum ți-ai dori tu, până când mi-ai spune să mă opresc din citit înainte de ultima pagină, că finalul nu ne interesează pentru că noi nu avem nevoie de final, nici măcar de unul fericit.
De fapt, ce e „fericit” în „final fericit”?
Care e „binele” din „iti doresc numai bine”?
Tu ești bine, eu sunt bine, dar noi nu mai suntem. Acesta nu ar trebui să fie finalul nostru.
Dacă peste zece ani ne-am reîntâlni, dintre toate finalurile pe care le-ai trăit, ți-ai aminti de al nostru? Dintre toate buzele pe care le-ai sărutat, le-ai recunoaște pe ale mele? Dintre toate mâinile care ți-au mângâiat chipul, ai recunoaște-o pe a mea? Dintre toate planurile pe care le-ai făcut, ți-ai aminti de cele din care am făcut și eu parte? Mi-ai recunoaște zâmbetul, privirea din serile târzii de vară? Oare mi-ai spune că nu știi cine sunt sau ai veni să mă îmbrățișezi în timp ce te-aș ruga să ne rescriem povestea?
Am căutat răspunsurile și m-am pierdut printre întrebări. Mă plimbam cumva, eu, prin mine. Am pus în acest drum toată speranța mea și totuși nu am ajuns nicăieri, așa că am venit la tine. De ce ți-am scris? De ce am insistat? De ce m-am tot întrebat? Pentru că nu am știut ce altceva să fac. Am bătut de fiecare dată, sperând să-mi auzi bătaia, sperând… În fond, cine nu întreabă nu află; cine nu caută nu găsește, iar eu vreau să te regăsesc.
Vreau să regăsesc toate clipele frumoase pe care le-am petrecut împreună, toate discuțiile noastre despre nimicuri sau despre lucruri profunde, toate planurile și visurile pe care le aveam. Am senzația că tu m-ai cunoscut cel mai bine. Îți spuneam exact ceea ce gândeam. Ție ți-am dat voie să descoperi visurile, amintirile, fricile, rănile și fanteziile mele cele mai ascunse. Nu mi-am dat jos în față ta doar masca superficială de machiaj, ci și toate măștile în spatele cărora mă ascund uneori. Ți-am arătat părți din mine de care și eu mă tem, părți pe care le-aș fi schimbat cu timpul, dacă ar fi trebuit. Aș fi făcut orice. Și acum aș face orice… pentru că îmi lipsești. Îmi lipsești atât de mult.
Să-ți mai spun? Să tac?
Guest post by Sofia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
