– continuare de aici –
Se opriră la o altă ușă din lemn. Nu era încuiată. Eva doar se împinse cu ceva mai multă forță în ea și, cu un scârțâit deranjant, aceasta se deschise. Se auzi un pocnet slab și un bec agățat de tavan, înconjurat de pânze de păianjen, își revărsă lumina în ceea ce părea a fi un depozit.
Léon clipi de câteva ori, obișnuindu-și ochii și apoi își roti privirea, îmbrățișând tot spațiul. Peste tot erau numai tablouri, picturi și rame.
– Te vei ține de cuvânt? Mă vei ajuta să-mi îndeplinesc visul?
– Da. Poate va dura ceva să te scot din România, dar o s-o fac. Și după ce tabloul va ajunge la bunicul meu, voi avea toate resursele necesare, adăugă sigur pe sine.
– Nu-mi spui adevărul, șopti ea cu tristețe în glas, dar fără a se răsuci spre el.
Stomacul lui Léon alunecă, dar nu avu șansa la replică. Dintr-o singură mișcare, Eva trase de un material roșu, de catifea spălăcită, și scoase la iveală un tablou de dimensiuni reduse, care ar fi putut să încape în multe locuri din valiză. Chiar și din subsol l-ar fi putut scoate fără probleme.
În fața lor, o tânără cu ochi mari și triști se uita la ei, așteptând parcă să fie eliberată. Purta un veșmânt roz pal din voal, transparent și lipit de trupul palid. La cum arătau cutele, părea a fi ud. Părul ei gros și castaniu, îngreunat de apa ce încă se scurgea din el, îi ajungea până la brâu. Era așezată pe o stâncă, iar deasupra ei se aflau norii de ploaie.
Léon nu mai văzu nimic în jurul lui. Ochii sirenei îl priveau cu dezamăgire, cu furie și văzu, chiar văzu, moment în care se panică, îndoindu-se de echilibrul sănătății lui mintale, o lacrimă scurgându-se pe obrazul ei trandafiriu. Doar puțina rațiune rămasă îl împiedică să-i șteargă dâra umedă de pe fața frumoasă.
Un tunet zgudui pământul de sub ei, iar în clipa următoare un cântec se ridică din străfunduri. Se auzea din ce în ce mai tare. Nu conținea versuri. Totul se rezuma la un ton dulce și ridicat, ce se strecura în valuri printre niște buze invizibile, doar foarte ușor deschise, aflate ascunse undeva în interiorul pereților.
Se întoarse spre Eva care, la rândul ei, părea în altă lume. O lume care nu mai exista decât în sufletul ei. Dar ea nu era agitată. Calmul ei semăna cu o transă.
– Nu auzi?! izbucni, abia rezistând impulsului să-și ducă mâinile la urechi.
– Ce să aud? întrebă cu un zâmbet liniștitor.
– … cântecul. Nu-l auzi? insistă cu glas tremurat.
Eva-i duse mâna la obrazul îngust și bărbierit. Îl mângâie cu părere de rău.
-Dacă auzi cântecul, înseamnă că ai mințit sirena.
– Hai să ieșim de aici, aproape că imploră el.
Ea-l privea cu superioritate, cu mâinile subțiri, atârnându-i pe lângă corp.
– Când eram sus te-am rugat să-mi spui cine ești cu adevărat.
Léon abia mai respira.
– Scoate-mă de aici și îți jur că-ți spun totul despre mine.
– Dar știu totul despre tine. Mi-ar fi plăcut să-mi fi spus chiar tu.
– Cine ești?
– Cine să fiu? Doar tu m-ai căutat, nu invers.
Savură încă o clipă chinul lui, iar apoi, cu puterea celui care putea despărți marea în două, rosti hotărâtă:
– Bun! Hai să ieșim.
Cântecul încetase cu totul. Inima francezului amenința să-i spargă pieptul, dar măcar nu-l mai dureau urechile. Înșfăcă micuțul tablou și-l ascunse în buzunarul interior al cămășii.
Când se întoarseră în vastul hol al cazinoului, Léon nu știa nimic. Nici cum urcaseră înapoi la suprafață, nici dacă îngustul culoar fusese la fel de întunecat ca înainte, nici dacă-i era cald, nici dacă-i era frig, nici dacă o avea pe Eva în față. Absolut nimic.
Iar acum, alt șoc. Clădirea era goală, iar în spațiul vast se auzeau doar tocurile pantofilor ei din lac negru și respirația lui îngreunată. Nu se auzea nicio șoaptă, niciun râset. Cortina din sala de spectacole probabil fusese coborâtă.
– Unde e toată lumea?
– La casa lor, răspunse ea simplu.
– Suntem numai noi doi în toată clădirea? nu mai înceta el să se minuneze, începând să creadă că cineva îi pusese ceva în băutură.
– Ți-e frică?
Eva o luă la fugă sus pe scări, iar Léon, deși se gândea serios să o șteargă înapoi la hotelul în care era cazat, se trezi că aleargă după ea, fără să înțeleagă de ce. Marea era agitată, o putea auzi prin geamurile închise. Ploua cu găleata, dar luna era vizibilă pe cerul nopții și niciodată nu văzuse bărbatul o lună mai mare ca aceea. Plutea așa de aproape de apele furioase, că cineva ar fi putut jura că avea să se prăbușească în orice moment.
Când ajunseră în sala de spectacole prin ușa de un alb elegant, cu vitralii colorate, totul era la locul său, de parcă niciun spectacol nu ar fi avut loc. Luminile fuseseră stinse, dar luna își revărsa razele prin ferestrele mari, direct pe scena a cărei cortină fusese coborâtă.
– M-ai mințit, Léon, rosti suav, dar glasul ei rămase calm. Știu cine ești. Până de curând te-ai bucurat de o carieră fructuoasă, clădită în mare măsură pe fascinația femeilor. Ceea care-ți adusese gloria pe tavă era Claudia Salina, o femeie cu douăzeci de ani mai mare ca tine. Ea ți-a făcut rost de contracte. Dar a aflat că o înșeli cu femei mult mai tinere, te-a alungat din cuibul ei ca pe un câine bolnav, a făcut vânt tuturor oportunităților tale profesionale și te-a mai acuzat și de violență fizică.
– Nu voi nega lucrurile astea, dar…
– Nici nu ai cum, i-o întoarse inspirată.
– Relația noastră era una furtunoasă Când nu o plesneam eu, mă plesnea ea pe mine. Arunca cu vaze și farfurii după mine… și eu la fel făceam cu ea. Vreau doar să știu de unde știi tu cine sunt. Nimeni de aici nu m-a recunoscut.
– Nu te-a recunoscut nimeni pentru că asta a fost voia ei.
– Voia cui? își miji el ochii, bănuind că nimerise într-un spital de nebuni, fără să știe însă, dacă era pacient sau doar un simplu vizitator.
Eva se apropie de el.
– Uită-te afară.
Ezită.
– Hai, ce, îți este frică?
Léon se poziționă în dreptul ferestrei și privi marea. Ochii stăteau să-i iasă din orbite. Clipi des, sperând că imaginea din fața lui se va limpezi. Valurile se ridicaseră la o înălțime de zece metri și, cu toate asta, nu inundau țărmul. Stomacul îi alunecă și genunchii i se tăiară când văzu ce scria pe nisip.
„Mincinosule.”
– Ai mințit. Nu plănuiai să mă iei nicăieri.
Îl cuprinse din spate, așezându-și palmele albe pe pieptul lui. Din degetele lungi și subțiri se scurgea apa.
– Privește luna, îi șopti, frecându-și ușor vârful nasului de urechea lui.
Francezul nu mai încerca să găsească un sens situației în care se trezise. Într-un fel se afla, scufundat până la brâu, în nisipuri mișcătoare și, dacă se zbătea, mai rău se afunda. Cu buzele tremurânde se uita la luna ce se profila în fața lui. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Obiectul celest, de un albastru înghețat, acoperea aproape în întregime cerul, fiind cufundat pe jumătate în valurile mării.
– Nu-i frumos?
Și, din nou, se auzi cântecul sirenei, dar de această dată, Eva-i fredona versurile la ureche.
„Veniți la mine cu bani de aur
Să mă plătiți ca pe-un tezaur”
În ochii albaștri ai actorului se oglindeau spuma mării și luna. Vântul îi dezordona părul, deși niciun geam nu era deschis. În timpul ăsta, Eva continua să-i cânte.
Mecanic, străin de rațiune, străin de propria-i identitate, Léon se întoarse spre cea care-i fredona versurile și care își plimba mâinile pe trupul lui. Un icnet înfundat îi părăsi gâtlejul când îi văzu chipul. Buzele Evei deveniră sângerii, părul îi crescuse, căzându-i greu, ca o cortină, peste spate și piept, acoperite numai de un veșmânt transparent din voal, lipit de trupu-i umed.
Luna dispăru de pe cer, luând cu ea orice fărâmă de lumină. Actorul se trezi întins pe pardoseala din lemn a scenei din sala de spectacole. Brațele-i zăceau deasupra capului, îndoite și neajutorate. Eva i se așeză pe mijloc, cu coapsele dezgolite.
„Veniți la mine cu bani de aur
Să mă plătiți ca pe-un tezaur
Pe trupul rudă cu natura,
De vreți flămânzi să puneți gura.”
(Geo Bogza)
Bărbatul își dezlipi atunci spatele de pardoseală și se ridică doar atât, cât s-o poată cuprinde și trage peste el. O sărută pe gâtul acoperit de picături de apă sărată, ce se scurgeau ademenitor în decolteul ei adânc. Eva-și mușcă buzele.
– Tu ești sirena, îngăimă fascinat, fără urmă de teamă și-i sărută umerii goi.
Cu toate că el era mult mai dibace, se simțea îngenuncheat de farmecul ei înșelător. Cu degetele rătăcite în părul lui castaniu, Eva își încolăcea picioarele în jurul lui.
***
Léon ridică fruntea și o privi în ochi. Vlăguit de toate evenimentele stranii din ultimele ore, se lăsă peste ea, ascunzându-și chipul în gâtul ei, inspirând parfumul buclelor cu miros de scoici.
Eva continua să plaseze săruturi scurte pe trupul lui.
Bărbatul nu avea niciun control asupra propriului trup. Eva sau vreo forță ocultă ce sălășlui în ea, îi dicta fiecare mișcare. Îi prinse chipul între degetele umede și-și apropie gura de a lui.
Gustul sărat de pe buzele ei îi puse în mișcare, pentru o fracțiune de secundă numai, fărâma de rațiune rămasă. Fu suficient însă. Reuși să-și smulgă privirea de la chipul ei și văzu, la jumătate de metru distanță, tabloul acoperit parțial de cămașa lui. Respirația i se acceleră. Totul începuse cu obiectul acela blestemat.
Gândea cu încetinitorul, căci fiecare atingere a sirenei îl amorțea mai tare, îi absorbea sufletul și încleia mintea. Degetele femeii se plimbau pe obrajii lui. Tot amâna sărutul și o simțea încordată. De ce ezita? Își presa câteva clipe buzele de gura lui, dar de fiecare dată se îndepărta speriată. Vraja ei slăbi, căci nu se mai concentra atât pe el, cât pe ceva ce avea ea de făcut, dar se temea să facă.
„Sirenele ucid bărbații mincinoși. Saliva lor se transformă în otravă când află că au fost mințite” auzi el cuvintele rostite de Eva mai devreme în noaptea aceea. Le auzi ca pe ecouri îndepărtate, dar înțelese instant ce încerca ea să facă și sângele îi îngheță în vene. Voia să-l otrăvească, dar dintr-un motiv necunoscut lui, șovăia. În ezitarea ei găsi el oportunitatea. Șansele de reușită erau modeste, dar nu avea de ales: totul sau nimic. Cu greu, ca și ar fi încercat să înoate împotriva curentului, își adună forțele și o prinse pe Eva de încheieturi, zvârlind-o de pe el. Sirena icni, luată prin surprindere și-și duse mâna la tâmpla lovită.
Mai mult trăgându-se pe coate, Léon ajunse la tablou. Cu degetele tremurânde, bâjbâi prin buzunarele cămășii, după un pachet de chibrituri. Scoase unul din cutie și-l aprinse, ducându-l sub pânza tabloului.
Eva striga la el să se oprească, dar tocmai urletul el plin de groază îl încurajă să continue. Însemna că era pe drumul cel bun. Pânza însă nu luă foc imediat, iar micuța flacără se sufocă. Din buzunarul cămășii ieșea un colț de batistă.
Auzi foșnete în spatele lui. Mecanic, fără a se uita la ce face, căci ochii îi erau ațintiți spre Eva, dădu foc batistei și-o aruncă pe tablou.
Sirena scoase un țipăt gutural și încercă să calce peste opera lui. Léon o prinse de gleznă și trase trase brutal de ea, doborând-o. Eva izbuti să-l lovească în umăr cu piciorul, dar nu avea nicio șansă împotriva lui. Era panicată, magia se evaporase cu totul. El nu pierdu timpul. Aruncă peste foc și cămașa, să fie cuprinsă și aceea de flăcări.
Eva își mai încercă norocul o dată, dar el o prinse de brâu și o imobiliză. Mistuită de groaza a ceea ce urma să pățească dacă nu salva tabloul, îl mușcă de mână. Luat prin surprindere, își trase brațul, scrâșnind din dinți, iar ea sări în picioare. Furios și disperat să protejeze focul, o înhăță și lovi cu palma peste față. Eva căzu la podea. El se aruncă imediat lângă ea și o imobiliză din nou.
Sirena se zbătea și plângea, dar forța lui o depășea pe a ei. Nu-i rămase decât să privească neputincioasă spre tabloul care se transforma rapid în cenușă și să se resemneze cu ideea că fusese învinsă.
– Trebuia să te ucid fără să ezit. Cu sânge rece, așa cum ucid toate sirenele bărbații mincinoși.
– Și cine mai făcea actriță din tine? întrebă flegmatic, fără vreo emoție pe chip.
Într-un final, Léon îi dădu drumul și se ridică. Din tablou nu mai rămăsese decât rama. Focul nu fusese suficient de puternic. Bărbatul își revenise și recăpătase total controlul asupra corpului și a voinței sale. Se aplecă, luă rama și deschise geamul. Luna avea acum dimensiuni normale, marea era calmă. Francezul zvârli rămășițele obiectului blestemat în apele reci.
În spatele lui, Eva, așezată pe podea, cu umerii lăsați în față și capul plecat, plângea în liniște. Doar umerii îi mai săltau, cuprinși de spasme.
– N-o să mai fiu niciodată primită acasă, printre surorile mele. Ai distrus tabloul, pentru că eu te-am lăsat să trăiești.
Léon se așeză sub geamul scoică și închise pleoapele. Fu învăluit de o stare de liniște inexplicabilă. Se aflase la un pas de a fi ucis și el se odihnea. Să fi fost conștientizarea faptului că pericolul trecuse? Eva zăcea învinsă pe podea, cu capul plecat, resemnată. Era din nou un simplu om, îmbrăcată în aceeași rochie plisată. Nu o mai putea asocia cu primejdia. În același timp, risipirea magiei părea să aibă un efect relaxant asupra lui. Sau poate era doar istovit.
Mintea-i era încețoșată, dar un gând foarte lucid își croi drumul la suprafață conștiinței și-l făcu să dea cu pumnul în zid. Ce-i va spune bunicului? Unde era tabloul? Nu ar fi sunat deloc credibil. „L-am ars și aruncat în mare, pentru că m-a sedus o sirenă de optsprezece ani și apoi a vrut să mă otrăvească.”
– Mă vor izgoni! Din vina ta… Nu, din vina mea, pentru că nu te-am ucis, pentru că am ezitat, se smiorcăi Eva, în aceeași poziție de zeitate decăzută, care doar îi confirmă că într-adevăr nu mai avea motive să se teamă de ea.
Șovăitor, se apropie de ea, cu mâinile în buzunare. Eva nu îndrăzni să se ridice, înălță doar fruntea și se uită la el resemnată.
– O să mă omori?
Îi zâmbi cu un colț al gurii și-i întinse mâna.
– Nu mă pricep la așa ceva. Sunt actor, nu criminal.
Ea i-o prinse și se ridică.
– O să fiu pedepsită rău de tot…
– Foarte bine, meriți, îi răspunse teatral.
– Faptul că nu mai pot să-ți fac nimic, nu înseamnă că nu am făcut până acum, spuse și zâmbetul se evaporă de pe buzele lui Léon. Nu-mi vei uita gustul niciodată.
Își smulse mâna și se răsuci pe călcâie.
După câțiva pași se întoarse la actorul care prinsese rădăcini acolo. Se ridică pe vârfuri și-l sărută pe gură. El nu se trase, nu se opuse, nu o respinse. Nimic din ce spunea sau făcea nu avea vreun sens, căci era foarte slab ancorat în realitate. Plutea pe linia subțire dintre luciditate și fantezie, iar tot ce se întâmpla în jurul și în interiorul lui îi părea străin, ca și cum ar fi fost un simplu spectator, care asista la o piesă de teatru ce nu avea nicio legătură cu el. Poate încă mai visa.
***
Se trezi în camera de hotel. Dormise îmbrăcat și încălțat. Cămașa lui arăta ca și cum trenul ar fi trecut peste ea. Nici cu fața nu se putea mândri. Se ridică buimac și se așeză pe marginea patului, cu fruntea sprijinită de podul palmelor. Cum ajunsese la hotel, oare?
Liniștea din încăpere fu spartă de niște bătăi insistente în ușa tapițată.
– Intră! strigă, cu o voce care parcă nu-i aparținea.
În prag se contură imaginea unui bărbat înalt, la costum și cravată. Era Jean, cel care aranjase călătoria în România și se asigurase că nu vor avea probleme.
– Pierre a murit, îl informă pe un ton răgușit.
– Ce?!
– A fost luat de valurile ce inundaseră faleza și izbit de un monument. N-am auzit și văzut în viața mea o asemenea furtună.
Își luă o cămașă albă cu mâneci suflecate până aproape de cot și trase în grabă o pereche de pantaloni pe el. Își aranjă cu degetele părul ciufulit și se grăbi pe faleză.
Imaginea din fața lui era greu de digerat. Rezistă impulsului de a-și smulge ochelarii de soare de pe nas. Voia să rămână în anonimat. Toate băncile erau întoarse pe dos, smulse din pământ. Monumentele, busturile, florile ce înconjurau zona erau împrăștiate peste tot, și toate geamurile cazinoului erau sparte.
În jurul lui se discuta despre cele întâmplate, dar el nu cunoștea limba și nu înțelegea mai nimic, doar frânturi ce semănau cu franceza. O ambulanță trecu pe lângă el. Nu era greu de intuit că transporta la morgă sau la spital cadavrul lui Pierre.
Se sprijini de balustradă și privi în zare. Mâinile i se încleștară pe fierul rece când, pe o stâncă aflată nu departe de mal, o tânără cu păr șaten și o rochie plisată de un verde închis îi surâdea plină de voie bună.
– Eva… șopti și amintirea nopții trecute îl lovi ca un pumn în plex.
Mânat de cine știe ce forță, sări peste balustradă direct în apa rece. Corpul i se cutremură, reacționând la șocul termic, dar dorința de a ajunge la cea care deținea explicația pentru toate, era mai puternică decât orice altceva.
Eva-l aștepta pe stâncă.
– L-ai ucis pe Pierre! o acuză furios, apucând-o de colțul rochiei.
– Nu eu, furtuna.
– Tu ai controlat furtuna!
– Nu e adevărat! Ținta mea erai tu, nu amicul tău, explică ciudat de calmă. Tu l-ai ucis pe Pierre! La scurt timp după ce ai aruncat în mare rama tabloului, apa se ridicase și inundase faleza. Pierre te căuta și a fost luat de ape.
– Nu… vrei să mă amăgești din nou, clătină din cap.
– Poate te vei învăța minte și nu vei mai minți femeile.
– Dar tu nu m-ai mințit pe mine?! se răsti. Ai vrut să mă ucizi ca să te eliberezi de ape, nu ai vrut să te iau cu mine.
– Am fost pedepsită pentru ce s-a întâmplat în noaptea asta. Un an de zile nu voi mai avea ocazia să încerc să mă eliberez, duse ea discuția în cu totul altă direcție, căci simțea că fusese dezarmată.
Era o sirenă tânără, fără experiență. A fost iertată de celelalte că eșuase în a proteja tabloul, dar aflase că va fi refăcut și pus înapoi în subsolul clădirii. Mereu se vor găsi căi prin care un bărbat păcătos va ajunge la el și va auzi cântecul.
Léon a fost prima ei țintă, prima încercare de eliberare, dar până și sirena principală recunoscuse că a fost o provocare mult prea grea pentru ea. „În fond, draga mea Eva”, îi spusese aceasta, „un bărbat atât de chipeș, e un bărbat periculos.” De când era mică i se tot repeta asta – cel mai mare obstacol în calea reușitei va fi să ucidă pe cineva de care avea să se simtă cu adevărat atrasă. Ea nu băgase povața în seamă.
– Léon ! Ce naiba faci acolo?
Francezul întoarse capul spre țărm, rămânând agățat de stâncă. Pe faleză, Jean se agita și dădea din cap, gesticulând în toate direcțiile – când spre el, când spre cineva aflat undeva în lateralul clădirii.
Léon avea socoteli de încheiat… numai că nu avea cu cine. Eva dispăruse.
Înotă spre mal și doi bărbați îl ajutară să iasă la suprafață. Jean îl aruncă o pătură groasă peste umeri. Actorul tremura de frig.
– Ce te-a apucat?! îl scutură de umeri.
Simțea o nevoie teribilă de a împărtăși experiența bizară, să-și ușureze umerii de povara pe care o ducea. Două minți gândeau mai bine decât una, poate ar fi găsit o explicație tuturor celor întâmplate.
– Nu știu, spuse învins, căci l-ar fi închis la sanatoriu dacă-și relata experiența.
Privi peste umăr. Apa lovea stânca pe care stătuse Eva, dar nu mai era urmă de ea. Probabil chiar merita să fie închis la sanatoriu.
***
Dormise doisprezece ore continuu. Se trezi abia pe înserate și ceru să i se aducă un pahar mare cu apă rece. Evenimentele din ultimele ore erau așa de vagi, așa de improbabile, încât Léon se strădui să se convingă că totul fusese o înscenare a minții lui greu încercate. De câteva luni, de când se descotorosise Claudia de el, nervii îi erau întinși la maxim. Nimic nu-i mergea, nimeni nu-l ajuta, totul părea că se complică pe zi ce trece. Normal că nu se găsise om care să-i întindă o mână de ajutor. Era o amenințare pentru ceilalți. Probabil paharul lui de rezistență se vărsase. Da, asta era! Totuși, furtuna fusese reală. Pierre a murit. Gândul acesta îi făcu inima să tresară.
Un pahar mare cu apă îi fu așezat pe noptieră. Când îl duse la buze și sorbi din el, se îngrețoșă și scuipă apa pe covor, zguduit de o tuse violentă.
– Ce-i asta? Apă de mare?! strigă după angajata hotelului, dar ea nu-l mai auzi.
Poate nici nu înțelegea franceza.
Se dădu jos din pat și merse, încă buimac, în baie, unde-și umplu paharul cu apă de la chiuvetă. Experiența se repetă și scuipă din nou. Apa era sărată.
„Sper să merite tot iadul ăsta” își zise, trecându-și degetele prin păr. „Să-mi dea bătrânul banii.”
Norocul lui că avea lângă pat o sticlă de suc la jumate. Luă trei mari înghițituri și merse din nou în baie. Dădu drumul la apă și se dezbrăcă, lăsând toate hainele pe jos. Intră în cadă și se scufundă până la gât, odihnindu-și brațele pe marginile reci. Închise ochii și se gândi la bietul Pierre. Cum naiba? Pierdut în întrebări fără răspuns, în labirinturi fără ieșire, își duse absent degetele la gură, dar instant le retrase și-și linse buzele. Erau sărate.
Exasperat, sări din apă, îmbrăcă un halat al cărui cordon și-l strânse la mijloc și îl chemă pe Jean. Când acesta veni umplu din nou paharul.
– Bea.
Jean îl privi contrariat, dar ridică din umeri și sorbi.
– Are puțin gust de clor, dar se poate bea.
Convins că e luat de prost, Léon smulse paharul din mâna celuilalt bărbat și luă o gură de apă. Cu un spasm violent o scuipă în chiuvetă.
– E sărată ca naiba!
Jean îl scrută îngrijorat. Sărise în apele reci fără aparent niciun motiv, iar acum i se părea că apa de la robinet era sărată. Léon avea nevoie de o pauză.
– Nu sunt nebun, șopti, intuind ce gândea Jean.
– Dar ai nevoie de odihnă. De luni de zile te agiți continuu.
După ce rămase singur din nou, din ce în ce mai convins că era într-adevăr nebun, se aruncă în mijlocul patului și fixă tavanul.
„Nu-mi vei uita gustul niciodată.” auzi vocea mieroasă a Evei și o groază neașteptată îi puse stăpânire pe fiecare celulă. Zguduit de cuvintele cărora le pătrunse într-un final sensul, își acoperi gura, estompând strigătul de agonie ce-i scăpase printre buze.
Guest post by Cynthia Orszag
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
