Parcă nicicând n-au mirosit atât de adânc, teii.
O fi din cauza ploii care, de câteva zile, se-mpletește-n florile lipicioase, răspândind miros ud, de dor dulce…
O fi din cauza gândurilor dosite de timp prin cotloane ascunse ale minții, gânduri ce bulucesc de îndată ce ochiul se lăfăie-n puzderia aurie ce umple crengile la fiecare sfârșit de Iunie, răvășindu-mi mintea…
O fi din cauza trăirilor ce nu-și mai găsesc odihna și par a se îngrămădi pe sub piele…
Nu știu… nu mai știu…
Închid ochii și-i respir. Îi las să-mi umple plămânii, le leagăn în brațe aroma, încerc să-i tăinuiesc în sine-mi cât să realizez că, de fapt, au fost acolo dintotdeauna și că n-au plecat niciodată, indiferent de furtuni și de anotimp.
Știați că vara sufletelor începe cu parfumul teilor în floare?
Că, în ochii minții, ne purtăm pe lângă ei iubirile, că ne veghează într-o muțenie complice, versul, cuvântul, atingerea, căutările și, că tot acolo, tot lângă ei, ne oblojim dorurile?
Așa, tolănită-n iarbă, cu mâinile sub cap și privind printre ramuri nemărginirea, mă las învăluită de tristețea trufașă a teiului în floare, ce-și horește fruntea deasupră-mi.
Ca-ntr-o poveste de demult, poveste cu voinici și zâne, ne prindem unul de altul în dansul nebun al visării, gonind prin timpul ce-a încetat să existe.
E liniște. Clipa de liniște care unește și mai mult destinele noastre. După atâta zbatere, zvârcolire, temeri și fugă prin anotimpuri pierdute-n neant, simt cum se așterne peste mine tăcerea teilor, ce-mi aduce parcă din nou, pe buze, gust de arsură dulce, cu parfum de vară…
Și pornim dansul florilor, dansul nostru nebun, pătimaș, dans în care ne implicăm total… căci nu există visare, pasiune, nu există iubire fără dăruire totală.
Acolo, în mijlocul tangoului, nu e loc pentru nimic cerebral. Suntem goi, despuiați de gânduri, educație și prejudecăți. Acolo, în mijlocul dansului, trăim fiecare acord al muzicii, vibrăm la fiecare adiere, ne respirăm unul pe celălalt…
Ce poate fi mai frumos și mai pur decât să cuprinzi un Univers întreg într-un schimb de priviri, să-ți găsești pace și alinare între granițele brațelor ce te cuprind?
Ce poate fi mai frumos decât să simți că nu-ți mai aparții în totalitate, că noțiunea de “eu” își pierde conturul, că nu mai știi unde încep buzele tale și unde se sfârșesc ale lui, că ești deopotrivă liniștea, bucuria și zbuciumul celuilalt?
Nu-i așa că n-am fi nimic fără trăirile astea? Că, fără a ne regăsi unul în altul, vom fi existat degeaba, vom fi respirat fără noimă, că anii ne-ar fi curs în van, fără bucurii și fără speranță?
Nu-i așa că, oricât de mult ne încearcă viața, oricât de departe ne-ar fi zările, oricât de adâncă ne-ar fi fost amărăciunea și oricât de mult ne-ar chinui depărtările, cât timp putem păstra în noi “parfum de iubire” avem motiv de mai departe?
Așa, tolănită-n iarbă, cu mâinile sub cap și privind printre ramuri nemărginirea, mă las învăluită de tristețea trufașă a teilor în floare, de dansul lor nebun, de brațele puternice și timide ce-mi sunt, deopotrivă, agonie și tihnă…
Arsură de vară, pe buze… Puzderie de flori lipicioase, răspândind miros ud, de dor dulce… Gânduri ascunse prin cotloanele minții… Trăiri ce nu-și mai găsesc odihna și par a se îngrămădi pe sub piele… Și nu știu… chiar nu mai știu… dacă ești TU, sau teii…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
