De când eram mică, am visat că voi călători în jurul lumii, că voi avea o viață plină de peripeții și că nu voi prinde rădăcini într-un loc anume. Când am mai crescut, influențată de filmele hollywoodiene și enciclopediile pe care le tot primeam cadou, mi-am propus să devin arheolog și să mă specializez în Egiptul antic. Chiar dacă am renunțat la idee, nu am încetat niciodată să călătoresc prin puterea imaginației, întrucât cărțile mi-au fost mereu la îndemână. Însă nu m-am gândit cât de aproape de adevăr voi ajunge la un moment dat.
Acum, însă, trăiesc acest adevăr care, dincolo de gândurile copilăriei, ascunde o altfel de dimensiune – o arheologie a simțurilor și a simțirilor. Un loc diferit de imaginație, dar și de o realitate singulară, acum descopăr ce înseamnă să fii arheologul propriului eu și care sunt provocările. Unul dintre profesorii din Amsterdam, specialist în comunicare și antropolog, ne-a spus că odată ce am apucat această cale, vom avea mai multe ”acasă”, deși nici una nu va fi cu adevărat ”acasă”, pentru că vom fi mereu prinși între lumi și nu ne vom găsi locul într-un punct anume. În acel moment am înțeles, dar nu am empatizat.
Abia de curând, în urma drumurilor între cele două țări în care locuiesc (de altfel experiență în continuare nouă pentru mine), am putut să empatizez: ca un arheolog meticulos am sondat în adâncurile emoțiilor mele pentru a înregistra aproape clinic fiecare reacție la revederea locurilor familiare, oamenilor dragi. Numai că ”datele înregistrate” mi-au arătat o altă nuanță a suspensiei între două lumi, aceea a timpului înghețat. Cât am fost în casa din România, m-am simțit de parcă n-aș fi fost plecată nici măcar o zi. Aceleași mecanisme au intrat în funcțiune, aceleași mici tabieturi, aceleași guilty pleasures. Întoarsă în casa ”adoptivă” amsterdameză, mecanismele nou apropiate și-au intrat în funcțiune, făcându-mă să cred că vacanța a fost doar o iluzie. Exact ca senzația pe care o ai când ești în starea de veghe, nici chiar treaz, nici adormit, iar mintea ta devine confuză…ori, și mai bine, ca o amintire de demult pe care începi să o confunzi cu un vis. Oare s-au întâmplat toate?
Cu toate acestea, arheologul nu a încetat să înregistreze, iar acum, revizitând ”probele”, îmi spune cât se poate de limpede: în ambele situații mintea mea percepea mai mult decât de obicei, comparațiile se insinuau, nu în favoarea uneia sau alteia dintre ”case”, deși îmi pare că cele două se luptă încă în ierarhia atenției mele. Se poate să trăiești în două lumi? Dar ce se întâmplă atunci când trăiești în ele în același timp? Datorită tehnologiei sunt în casă și ”acasă” de fiecare dată, iar eul meu se reconstruiește constant. Mă întreb dacă astea înseamnă să fii ”în exil”?
Care este părerea arheologului? Încă nu și-o poate formula până la capăt. Se spune că timpul decide, iar răbdarea este o virtute. În acest caz valabilitatea celor două ziceri este cu atât mai mare, cu cât timpul pare să fie suspendat, însă, în realitate fuge tot mai tare. Înregistrările continuă, orizonturile se lărgesc. Oare această experiență e la fel pentru fiecare om care alege o astfel de cale? Să fie anumite etape ce trebuie parcurse? Atunci, probabil, arheologul metafizic ar putea trasa o harta cu ele. Dar dacă fiecare experiență este singulară înseamnă că mai am multe cotloane de desprăfuit pentru arheologul cel conștiincios din mine.
Citiţi şi
Un apartament într-un ansamblu rezidențial – cea mai bună alegere
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
