Argentinienii au nevoie de tango şi de psihologi ca de aer. Doar aşa simt că pot supravieţui în vârtejul de angoasă, frustrare şi nefericire în care sunt prinşi de decenii. De aceea capitala lor e oraşul și cu cei mai mulţi dansatori din lume, dar și cu cei mai mulți terapeuţi pe capetele lor.
Problemele personale nu sunt doar un subiect de conversaţie între prieteni în Argentina, ci şi liant între necunoscuţi. Nu e deloc neobişnuit, citeam, ca un taximetrist să te întrebe, firesc, dacă ştii cine a fost ales preşedinte al Asociaţiei Psihoterapeuţilor. Dacă nu eşti turist, e foarte probabil să ştii. Şi, chiar dacă eşti turist, omul e dator să întrebe. Doar nu degeaba se practică un “turism terapeutic” intensiv în ţara lui, în care oameni de prin toată lumea vin să caute ieşire din capcanele minţii şi nu degeaba un cartier întreg din nord-estul Buenos Aires-ului poartă, informal, numele de “Villa Freud”. E şi un omagiu adus părintelui psihanalizei şi o confirmare a numărului mare de cabinete de psihologie şi psihoterapie deschise în apropiere de Plaza Güemes.
Villa Freud: A Psychoanalytic Tango trailer
În Argentina se discută despre sine cu oricine. Şi e şi foarte uşor să găseşti un ascultător cu diplomă, atunci când ai nevoie. Sunt 81.000 de psihologi în toată ţara. Asta înseamnă, raportat la Argentina, 202 la suta de mii de oameni şi, raportat strict la Buenos Aires, unde lucrează aproape jumătate dintre toţi psihologii din ţară, 1.280 de ascultători la suta de mii de locuitori. Sunt numere uriaşe, având în vedere că în Statele Unite sunt 93.000 de psihologi la o populaţie de aproape 8 ori mai mare.
E explicabil, fără îndoială. Argentina e un amestec de culturi care diluează sentimentul de apartenenţă şi îi afectează pe fiecare în parte într-o mai mică sau mai mare măsură. E o ţară în care crizele economice lovesc puternic, cu şomaj de aproape 50%, cum s-a întâmplat în 2003, şi cu preşedinţi care se schimbau într-o vreme mai des ca anotimpurile. Mulţi dintre cei care locuiesc acum în Argentina au avut strămoşi într-un alt colţ al lumii, care s-au rupt, mai mult de nevoie, de ţara lor. După Primul Război Mondial, practic, oricine putea primi viză să intre în ţară, iar imigraţia a crescut enorm. Aşa au ajuns argentinienii să spună că, în vreme ce mexicanii se trag din azteci sau peruanii din incaşi, ei se trag din… bărci.
Chiar un “porteño” (aşa cum îşi spun cei din Buenos Aires) spunea într-un interviu pentru BBC că nefericirea e o stare firească şi profundă pentru un argentinian. La sfârşitul unei zile în care munceşte pentru a-şi asigura banii necesari pentru o casă mai frumoasă decât a vecinilor şi pentru a fi mai bine îmbrăcat decât ei, îşi umple timpul cu fotbal şi bătutură sau, corespondent, cu ore la coafor. Dar nimic din toate astea nu îl împlineşte. Vrea să afle ce îi lipseşte şi devine astfel dependent de o voce exterioară, care să descurce iţele. Ca mai apoi să fie un bun ascultător şi sfătuitor, pentru oricine altcineva, mai puțin pentru propria persoană.
Dincolo de a fi un remediu, terapia este şi un “trend”, care îşi are rădăcinile în… fotografiile unei evreice. Fugită din Germania nazistă, Grete Stern s-a refugiat întâi în Anglia, apoi în Argentina. S-a angajat la revista Idilio, revistă la care cititorii trimiteau în scris visele şi cereau să le fie desluşite. Grete făcea fotografii pentru a ilustra fiecare vis în parte, devenit astfel o poveste, și prin urmare tot mai mulţi oameni au început să ceară sfaturi şi bulgărele s-a rostogolit la vale, până a ajuns o obişnuinţă.
Tangoul întregeşte munca terapeutului şi ajunge acolo unde el n-o poate face: dincolo de raţiune. Înseamnă comunicare, empatie, regăsire. Manifestarea pasională şi lupta dintre hotărâre şi dăruire care se dă între parteneri se joacă pe fondul unei muzici teribil de triste şi de confesive. Versurile fiecărei piese sunt un plânset după ajutor, o chemare pentru o salvare, o tânguire. Iar dansul dezlănţuie energia şi devine un drog, care hipnotizează şi cheamă sufletul înapoi, în carne, acolo unde îi e locul.
Nu întâmplător, tangoul distruge căsnicii şi leagă oameni care încă nu şi-au oficializat relaţia, pentru că raporturile de forţe sunt altele. Femeia supusă, care încă nu e măritată, se lasă condusă de bărbatul ei. Pe când soţia vrea să preia în mult mai multe cazuri responsabilitatea relaţiei şi reflectă asta în tango, refuzând să i se supună celuilalt.
Iar între sexualitatea tangoului şi psihanaliză e o legătură categorică. O argentinancă, pentru care tangoul este precum oxigenul pentru corp spunea, într-un interviu: “Psihanaliştii spun că, la fel ca în dans, ei sunt cei care conduc la terapie. Ei sunt bărbatul. Dar nu e aşa, dimpotrivă. Doctorul este femeia din tango, iar pacientul dirijează totul şi renunţă la tot dacă simte că e cazul”. Dar e puţin probabil să simtă că e cazul. Sunt terapii care se întind şi pe zeci de ani. Iar pentru ca o femeie să se supună, în tango, partenerului, muzicii, trărilor, trebuie să se supună sieşi în primul rând. Doar aşa poate să intre în mintea celuilalt şi să devină o voce care grăieşte nu din exterior, ci din interior şi care nu poate schimba realitatea, dar te poate schimba pe tine. Iar dacă asta simt argentinienii că le e de ajutor, cine suntem noi să-i judecăm? Dar de înțeles i-am putea înțelege învățându-le dansul. Cu o singură avertizare: dă dependență! Și ce minunată dependeță…
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
