Cum e să cunoști un scriitor la prima mână? Să n-ai nevoie de intermediari sau rețele de socializare, pur și simplu să coexistați pe același meridian și să fiți prietene? E extraordinar, vă spun eu. Mai ales atunci când scriitorul este unul reușit, care știe să așeze cuvintele cu măiestrie și are darul povestirii înnăscut. Nicoleta Beraru, autor Catchy, a debutat cu Ardei iuți, și bine a făcut că a ținut să împărtășească cu noi universul așa cum îl observă și îl studiază ea, pe îndelete. Conectată cu un trecut dens, cel al lumii românești de care nu s-a putut desprinde definitiv în ciuda deplasării ei spațiale și stabilirii mai mult sau mai puțin definitive pe tărâmurile belgiene, nu renunță să privească cu ochi mari, atenți, ritmul agitat al vieții din nordul continentului. Pătrunzând lumea redată de Nicoleta, nu știi dacă să constați o pulbere presărată de nostalgie peste poveștile care ascund mai întotdeauna un tâlc sau să te umpli de efervescența care răzbate dincolo de cuvinte.
Nu contează dacă acțiunea se desfășoară undeva în estul Europei sau în Occident, te scufunzi în atmosfera creată. Pe loc devii Dana sau Laura sau Irina sau Ruxandra, de ce nu, chiar Albertina sau Ingrid, Ann sau Sofia, ba chiar te identifici cu povestitoarea, nefiind dificil să te regăsești în ipostazele surprinse de Nicoleta în povestirile scrise la imperfect.
Fiind și eu deopotrivă un personaj captiv între două lumi, exact cele relatate de către Nicoleta Beraru, am recunoscut miresmele locale strecurate pe alocuri, am simțit bolovanii vorbelor flamande în gât, am râs de combinațiile buclucașe de cuvinte compuse care semnifică în parte cu totul altceva, am resimțit poziția imigrantului deși împrejurările nu sunt întru totul similare, ecoul povestirilor occidentale mi-a fost realmente familiar, dozat cum trebuie și transparent prin redarea unei realități elocvente, palpabile.
De partea cealaltă, din povestirile care au locul fixat în România, se disting două categorii. Una pur nostalgică, a omului plecat de acasă, care și-a lăsat în urmă o poveste completă de viață și una a celui care se scutură de trecutul insondabil, pentru că, răscolit, ar lăsa urme adânci în suflet. Oricum ar fi, te sfâșie uneori o tristețe și un dor ascuns.
Ardeii iuți ai Nicoletei nu sunt cu precădere picanți, nu în sensul în care îți vine să-i dai deoparte ca să îndepărtezi usturimea. Sunt presărați cu arome tandre, picanți cât trebuie, crocanți pe alocuri, incisivi uneori și destinați celor care știu să guste fără grabă din misterele a două lumi ce se întrepătrund.
Uite, așa, am început să îndrăgesc ardeiul iute, constatând că lumea ar fi plată dacă nu ar fi așa amestecată și imperfectă cum este în realitate, în orice colț al universului te regăsești.
Ador descrierea Albertinei din Jesus is my boss. Amen. Cred că aș adora personajul în sine, dar până atunci mă mulțumesc cu povestirea savuroasă. „E fără vârstă. Eu cred că are vreo șaptezeci de ani. O bombă de energie. O iubitoare de oameni. O credincioasă atipică. O religioasă, dar nu o bigotă. O credincioasă care cercetează. Și comentează. Și critică. Și caută. Și dă.”
Am recitit de mai multe ori un pasaj din Iertare. „De ce mi-ați zis, vă iert?” „Pentru că am văzut că acordați o importanță prea mare unui fapt neînsemnat. V-am eliberat de îndoială. Iertarea mă absolvă și pe mine, care mi-am făcut cunoscut un drept la care nu țin foarte mult. Are o calitate eliberatoare. Pentru ambele părți.” Da, și încă cum! Întru totul de acord!
Mâine plouă, de vină-s musulmanii! E savuroasă de la început la sfârșit. Scăldată cu o ironie fină și redând situații de moment cu farmec irezistibil. Ne atrage atenția, Nicoleta să fim toleranți. Să fim, avem nevoie!
În Fricile ne regăsim copilăria sau fragmente din ea. Toți am cunoscut cândva o Paulina sau am trăit o dramă ce ne-a zguduit. În copilărie asimilăm cele mai multe frici alimentându-le nefiresc pe parcursul vieții. Nicoleta ne amintește cum interacționam și noi cu ele, atunci, în vremurile îndepărtate dintr-o Românie distinctă.
Las cititorii să regăsească ei singuri următoarele pasaje din nenumăratele povestiri ale Nicoletei Beraru, au cu ce se delecta. Secretul este să te instalezi confortabil cu un pahar de vin roșu și un coș plin cu nuci de abia culese din copac pe canapeaua din camera de zi, cu lumina difuză căzând razant pe filele cărții care încă miroase a tipografie proaspătă. Un miros divin!
Și să nu uit, ca încheiere, să-i mulțumesc îndeosebi autoarei, această lerares a lumii, că să recurg la limba noastră de împrumut, pentru dedicația lăsată din suflet pe prima pagină a cărții Ardei Iuți. Promit să te ascult! Și dacă tot am făcut aluzie la povestirea Ce mică eeești!, mai rămân o clipă să-mi exprim reacția reprimată însă, atunci când am întâlnit-o pe Nicoleta prima oară, în Gare Centrale din Bruxelles, amestecată printre oameni agitați care-și căutau traseul. Ce delicată e, mi-am spus în gând, dar câtă energie și ce dinamism vulcanic degajă în preajmă! Așa e Nicoleta, ca și povestirile ei, trece printre noi, lăsând în urmă degajarea armonioasă a unei clipe.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
