– continuarea de aici –
– Mă, uită-te atent, sunt cocoșat?
Tresar. Jorj dă năvală în biroul meu și mă deranjează în timp ce eu, foarte atent, privesc cum curge timpul. De vreo două ore încoace. Un pic m-am speriat că eram absorbit de minuțelele mici și de secundele și mai mici ce se scurgeau pe țeava strâmtă și uneori înfundată a umilei mele existențe. Jorj se învârte ca un titirez pe scenă, când pe un picior, când pe celălalt, părând un butoiaș care ține neapărat să se bălăngăne pe un cant subțire, gâlgâind și amețind cu un aer de vedetă beată. Purta niște blugi trapez, o cămașă înflorată descheiată până la al treilea nasture, un inel cu o piatră mare turcoaz și niște ghete cu ținte și capete de zimbru. Era ciudat, mic de statură, cu un început de chelie și o barbă super aranjată, tăiată parcă cu un liniar, cu ochii mici și vioi, cu nasul un pic mai proeminent, ca un fel de înaintaș ce te primește la castel înaintea gazdelor, pe aici, stăpânii se scarpină la ouă și vin imediat… țopăia întruna, vizibil nervos. Îmi venea să râd, dar știu cât de sensibil e Jorj și nu am vrut să-i urnesc grindina de cuvinte obscene cu care obișnuiește să mă răsfețe când îl apucă. Zâmbesc, îmi duc degetul la nas într-un aer vădit inteligent și serios, tușesc ca și cum mi-aș pregăti vocea pentru un discurs la Casa Albă și pufnesc pe nas un râs cu stropi… muahhhh, pfuahhhh, mniiiii, heeee, hahhah, iiiii…
– Fii, mă, serios! Am cocoașă, seamăn cu Cyrano de Bergerac? Haide, mă, nu fi ou cu oțet. P*la mea de incompentent, e serioasă treaba, nu vezi?
Văd, cum să nu văd, e foarte serioasă. Jorj e roșu ca o porodică, scoate fum pe nas și aruncă cuvinte cu multe organe și poziții dubioase prin birou. Eu, acuma serios, ar trebui măcar o dată în viață să tratez situația cu seriozitate, dar nu pot. Blugii trapez cu ghetele alea, cămașa cu flori descheiată și fața lui Jorj sunt total neadecvate. E ca și cum l-ai îmbrăca pe vreun pitic din Albă ca zăpada în șef de stat, începând un discurs cu: măi, dragă, deci!
– Nu ești cocoșat deloc! De parcă ar mai conta… și izbucnesc și mai tare în râs. În încercarea lui Jorj de a sta drept, își trage umerii în spate, scoate pieptul ca un rățoi țanțoș și îi mai pușcă un nasture de la cămașa înflorată, aterizând direct pe biroul meu între ecran și bilele chinezești de relaxare. Nasturele pare să se uite mirat în jur zicându-și: Ce p*la mea, nu încapi de un nasture măi, hipiot întârziat?
Minutele s-au oprit și ele mirate și gâtuite în gura clepsidrei, stând așa uimite, privindu-l pe Jorj cum încearcă să pară un fel de John Lennon după o partidă ratată cu Yoko Ono. Imagine all the people fredonez eu împreună cu o muscă mirată de ținuta office a asociatului meu.
– Hai, mergem la expoziție. În cinci minute să fii gata, mă duc să-mi dau părul cu gel, că nu-mi place cum îmi stă și am plecat. Tu așa vii?
Se uită cu un fel de greață umilitoare la tricoul meu negru cu Hard Rock Cafe, la blugii uzați și la tenișii mei albaștrii. A, da, probabil părul îmi era adecvat, că nu l-am pieptănat de vreo trei zile și era înfoiat ca un cap de Jim Morrison după o tăvăleală sănătoasă.
– Ăăă, totuși, unde mergem?
– Cum unde, nu ți-am zis, la marea expoziție Flower Power și tehnicile oculte pentru trezirile spirituale! Nu ești îmbrăcat adecvat. Ar trebui să-ți pui niște flori în păr, dacă nu ai avut interesul să-ți iei măcar o ie înflorată, nu tricoul ăsta din altă eră.
În mintea mea calculam cel mai scurt drum până la cea mai apropiată sticlă de vodcă. Jorj, ochise trandafirul japonez din colț, cu flori mari roșii. Nu, nu se poate să particip la așa o expoziție treaz.
Afară, un vânt strașnic îmi fură cu o rafală nervoasă floarea roșie fixată cu migală în păr de asociatul meu Hendrix necocoșat. Aleluia! Universul chiar mă iubește. Jorj, înjură, cum că, p*la lui zebedeu, că nu arăt deloc hippy fără floare, că arăt a loser treaz cu c*aiele turtite.
Intrăm. O sală mare, o muzică ce vine de undeva din fundul lui Tutankamon, arome de mosc, de santal, de miez de chitară arsă pe rugul lui Belzebuth, culori, spirale, forme geometrice ce curg, se desprind din alte forme geometrice, pătrate, romburi, curcubeu, semafor, zig-zag, o iepuroaică ce fuge pe un câmp pustiu, doi liliputani fac un cerc în jurul unei colivii în care cântă un papagal oda bucuriei, Janis Joplin bea un cocktail, apoi urlă, Woodstock, siluete dansează pe un câmp plin de noroi, acorduri de chitară… ca, la final, liniște. M-am speriat, pe bune. Era să fac pe mine. O liniște ce te ia prin surprindere ca un atac de cord în care îți auzi cea mai gălăgioasă arteră din corp. Cineva mima un fel de teatru mut. Jorj își dă ochii peste cap, e într-o transă falsă, îl cunosc. Pe mine mă trece pișarea, dar în același timp parcă am paralizat. Stau țeapăn ca un copil care își așteaptă pedeapsa pentru că a furat o pilă de unghii din poșeta învățătoarei celei sexi, cu ciorapi neadecvați. Toată lumea stă țeapănă. Nimeni nu mișcă. Aerul a înghețat ca un lac din Finlanda, minutele au înțepenit mirate în gâtul clepsidrei, să te scuip, că-mi stai în gât, pare să zică timpul, dar nici el nu are curaj să grăiască în acest moment epic.
– Bine ați venit, hippie hippie shake!
Mi-am mușcat limba din greșeală. O voce pițigăiată de undeva din spatele noastru, precum și niște brațe cu mii de brățări, par să ne încolăcească pe amândoi în aceeași îmbrățișare.
– Tamara!!!! Jorj e roșu ca un rac timid, își scoate pieptul forțat, eu mă feresc cu teama că îi mai zboară vreun nasture, o ia în brațe, o pupă, țopăie pe ghetele lui cu cap de zimbru, se foiește ca o caracatiță în oala de apă fiartă, se întoarce spre mine și cu o față emoționată îmi zice: ea e Tamara!
Tamara e o arătare. Prima dată am văzut doar o perdea, niște falduri de bucăți de cârpe care flutură. Pe cap avea un turban, apoi niște cearșafuri vaporoase în diverse forme și culori, ochelari negri, păr lung și negru ce ieșea de sub turban într-o coamă cu bucățele de cârpe intercalate într-o împletitură ca un fel de frânghie cu care tragi o ancoră din adânc. Tamara se mișca asemenea nisipului din deșertul Șamo, unduindu-și faldurile în vântul umilei excitații a lui Jorj.
– Vrei să-ți ghicesc viitorul? Zâmbea cu ochii mai vii decât mișcarea hippy din cameră și mă fixa cu o putere de care sincer îmi era frică.
Jorj îmi dă un ghiont, semn că trebuie să zic da.
– Mda, aș vrea. Dar dacă e de rău, te rog să mă minți. Încerc eu să par spiritual, dar am o voce de puștan prins masturbându-se la ora de chimie. Tamara zâmbește și îmi face semn să o urmez. Mă uit la Jorj și îmi vine să-l sugrum cu propria-i cămașă. N-am băut nimic, sunt prea treaz și dintr-odată mi se face frică. Intrăm într-o cameră întunecoasă, Tamara îmi face semn să mă așez. Nu prea vorbește, doar strictul necesar. Se așază în fața mea, mă privește adânc, mie îmi vine să o strig pe mama. Își dă jos ochelarii, are ochii negri și un semn de pleoapa stângă. E foarte aproape de mine, îi observ o mică cicatrice deasupra buzei, îi simt respirația, mâinile ei le ating pe ale mele. În cameră miroase a santal, Tamara miroase a iasomie. Îi tremură un nerv deasupra buzei, mă privește fix. Simt că mă excit. Ce naiba?! În împietrirea aceea dintre noi e ceva mistic, mi-o amintesc pe mama, apoi prima femeie cu care am fost, pe Lala, bona care avea grijă de mine, cea care mă strângea la piept mulându-mi fața pe sânii ei plini, apoi pe Zelda cum linge lingurița după ce își pune miere în cafea, apoi pe Sofia tremurând de plăcere căzută ca o statuie obosită pe partea ei de pat…
– O să fii iubit! Trebuie să ai răbdare, în tine crește un șarpe de foc cu trei capete, câte un capăt pentru fiecare copil din tine, vei avea parte de multă culoare vie, de roșu, de violet, de numere impare și de flori de busuioc.
Mă trezesc din visare, o privesc cum rostește cuvinte neînțelese de mine, nici măcar nu o aud. Mă gândesc că aș vrea să merg la piscină, să înot. E tot ce vreau să fac în acel moment. Apoi simt cum femeia din fața mea se transformă într-o mare cu valuri blânde, unduindu-se pe o muzică lentă, vorbind în șoaptă, cântând, recitând… sunt foarte excitat. Mi se face rușine. Nu, nu se poate așa ceva, trebuie să mă stăpânesc. În momentul acela, Tamara îmi ia mâna, și-o duce la gură și începe să-mi sărute buricele degetelor. Unul câte unul. Simt că mor. Explodez. Ceva nu e în regulă cu femeia aceasta.
– Îhmmm, îmi cer scuze, trebuie să plec.
– Încă nu ți-am spus tot. Litera Z apare mereu pe drumul tău, e un fel de laitmotiv al Universului Divin. Te va marca toată viața. Litera Z, ține minte.
Eram deja în picioare, îmi venea să o tăvălesc pe femeia asta care vorbea numai tâmpenii și arăta ca o perdea flendurită de vânt. Ce naiba! Mă bântuie o literă, ce să fac eu cu o literă?! Mă strâng chiloții, și viața, și litera Z mă strânge.
Ies din cameră cu gândul să-l găsesc pe Jorj și să mă car naibii de aici. Îl caut, Jorj nicăieri. Mă împiedic de o lampă cu sare de mină ce emană vapori sănătoși. Un domn cu pene în cap mă întreabă dacă nu vreau să-mi citească mesajul copilului violet din mine. Mie mi se pare că violetă e mă-sa, că l-a născut. Mă agit, mă foiesc, dau peste argilă din peșteri uitate, mi se lipește de blugi, cică e bună pentru uitarea experiențelor negative din trecut. O femeie îmi spune că am fost iepure în viața de dinainte. Eu îi spun că a fost Mata Hari. Se strâmbă cu un ochi închis, mi se face frică. Jorj, să te f*t. Jorj nu e. Nu am aer. Nu am apă. Nu am nici un element din Univers. Tamara mă ia de mână, și mă trage ușor spre o ușă. E ieșirea. Ieșim pe un hol. În sfârșit, totul redevine la normal. Ea zâmbește. Își dă jos un rând de perdea, înclusiv turbanul. E frumoasă. Aduce o sticlă de vin și două pahare de plastic. Îmi face semn să mă așez pe o scară ce duce spre ieșire. Nu vorbește. Toarnă vinul în pahare. Îmi dă un pahar, zâmbește și bea. Beau și eu. Vinul mă liniștește, Tamara, și ea. Nu vorbim. Trec minute lungi. Ea mă privește, eu o privesc. Mă simt bine. Îmi amintesc un vers dintr-o poezie:
– Ce frumoasă ești femeie… dacă taci!
S-a făcut târziu, am terminat sticla de vin… Tamara s-a ridicat și a plecat, mi-a făcut cu mâna, zâmbind. Jorj, a rămas. Eu, pendulând undeva la granița dintre a rămâne și a pleca, mă gândeam că viața mea e o literă: litera Z. Singura literă care îmi umple minutele goale și răstignite din gâtul clepsidrei.
– Ce frumoasă ești femeie…
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ești o nenorocită, baby! (part I)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
