Noroc cu apometrele, doar aşa am început să mai conştientizăm şi noi cât de multă apă folosim. Dar mă întreb în continuare: dacă n-ar dispărea în scurgere şi am colecta toată apa folosită în bazine transparente, ne-ar speria volumul irosit? Nu vreau ca un astfel de subiect să vă umple ochii de lacrimi şi nici să arate cu degetul. Aici vorbim de fapte, cifre, lucruri concrete care pot, în cel mai bun caz, să te pună puţin pe gânduri. Câtă apă să mai fie oare disponibilă, cât suntem de risipitori, cât o să mai dureze până ce apa o să devină un viciu şi o să fie taxată ca atare? Vom prinde oare vremurile în care vom bea şi ne vom spăla cu ţârâita, sau o putem ţine într-un consum continuu? În ce ape ne scăldăm de fapt?
Ţineţi minte cum ni se spunea întotdeauna că planeta noastră, ca şi corpul uman, e alcătuită în cea mai mare parte din apă? Nu ni se vindeau gogoşi. Planeta e alcătuită, într-adevăr, 70% din apă. Dar 97,5% din ea este apă sărată. Din restul de 2,5%, 70 de procente sunt înmagazinate de gheţari. Ceea ce înseamnă că mai puţin de 1% din apele dulci ale Terrei sunt accesibile pentru uz, adică 0,007% din totalul apei de pe planetă. În acest procent mic sunt incluse apele subterane, râurile, lacurile şi ochiurile de apă dulce.
Apa a fost folosită din cele mai vechi timpuri de om, pentru agricultură, prin construirea de irigaţii, rezervoare şi prin drenaj. Marile civilizaţii s-au ridicat în vecinătatea unor surse substanţiale de apă. Astăzi se foloseşte 87% din apa terestră pentru agricultură, în timp ce restul este destinat uzului menajer şi industrial. Nu vreau să menţionez Evul Mediu şi nici marea mizerie în care trăiau oamenii în acea perioadă a ignoranţei şi a bolii, pentru că nu despre asta e vorba acum, ci despre timpurile suficient de aproape de noi, fie că privim înapoi, fie că privim înainte, fie că ne uităm în propria chiuvetă.
După Al Doilea Război Mondial, calitatea apei a început să aibă de suferit. A fost nevoie ca după 1972 să fie impus în Statele Unite un document prin care guvernul s-a angajat să protejeze resursele de apă. Lucru absolut necesar, în condiţiile în care America de Nord era, potrivit unui studiu moscovit, al doilea cel mai mare consumator de apă, cu 1.860 de metri cubi pe cap de locuitor anual, comparativ cu 1990 în Europa şi fosta URSS, 519 în Asia, 478 în America de Sud şi 245 în Africa. Asta se întâmpla în urmă cu 25 de ani. Astăzi, apa de care dispunem s-a împuţinat. Se estimează că Asia va fi primul continent aproape secat, în 2025, fiind un consumator mare de apă din pricina cultivării intensive a orezului, o cereală însetată peste măsură. Greşit spus primul. Aşa cum ne dăm seama, Africa e cel mai sever afectată de setea mondială. Acolo, apa e rară şi preţioasă, cum sunt pentru noi pietrele scumpe. Însumat, 2,3 miliarde de locuitori ai planetei nu au acces la apă curată şi încă 1,6 miliarde trăiesc în condiţii de apă insuficientă. Şi asta pentru că programele menite să protejeze şi eficientizeze consumul sunt deseori slabe cantitativ şi necesare ca apa de ploaie.
Estimativ, sunt folosiţi 3000 de litri de apă pentru a produce materia primă menită să acopere nevoia zilnică de hrană pentru unui singur om, în condiţiile în care bem doar un litru şi jumătate, maximum doi. Aşadar, ca să putem avea o reprezentare vizuală, apa necesară hrănirii a 7 miliarde de oameni ar umple zilnic un bazin adânc de 10 metri, lat de 100 şi lung de 2100 de kilometri. Mai exact, aproape cât distanţa Bucureşti-Madrid. Cât despre apa menajeră, consumăm aproape 35 de litri zilnic pentru duşuri, spălat pe dinţi şi mâini şi irosim încă vreo 8 litri de apă curată la toaletă. Şi să ţinem cont că oamenii continuă să se înmulţească şi că vom fi cu 2,5 miliarde mai mulţi până în 2050.
Vorbim totuşi de numere cu multe zerouri, care probabil că nu spun mare lucru enumerate ca atare. Da, apa nu e distribuită egal, o irosim fără să ne gândim la consecinţe şi viitorul nu sună prea bine dacă lucrurile nu intră pe un făgaş bine gândit. Dar să ne imaginăm ce ar însemna să nu mai putem folosi apa aşa cum o facem astăzi.
Filmul-documentar Blue Gold: World Water Wars (Aurul albastru: războaiele mondiale pentru apă), pe care vi-l recomand, ne ajută să avem o imagine de ansamblu, tratând întocmai această ipoteză în care viitorul ar însemna o luptă pentru apă similară celei pentru aur şi petrol de astăzi. Filmul se bazează pe cartea scrisă de Maude Barlow şi Tony Clarke, autori care analizează modul în care accesul la apă începe să fie controlat de corporaţii puternice, dintre care fac parte marii producători de apă îmbuteliată şi de băuturi răcoritoare. Acestea încearcă să forţeze privatizarea resurselor de apă şi contribuie, alături de marile fabrici, la dereglarea circuitului apei în natură.
Documentarul începe cu povestea unui bărbat care a plecat în 1906 din Mexic pe jos şi a ajuns în California, cu scopul de a găsi aur. A supravieţuit o săptămână fără apă. Când a fost găsit, prezenta simptomele deshidratării severe: „Saliva se îngroaşă. Limba se umflă atât de mult, încât face aproape imposibile înghiţirea şi respiraţia. Sentimentul este acela al sufocării. Faţa pare şi ea umflată, pentru că pielea deshidratată şi-a redus dimensiunile. Încep halucinaţiile. Pielea ochilor crapă şi ochii nu mai clipesc. Buzele aproape că dispar” (comparativ cu cele 16 straturi ale pielii, buzele au doar 5. Unul câte unul, în absenţa apei, se usucă). Asta e realitatea astăzi pentru miliarde de oameni şi ar putea deveni la fel şi pentru urmaşii (urmaşilor) noştri.
22 martie este Ziua Mondială a Apei, iar 2013 este declarat „Anul Cooperării Internaţionale pentru Apă”. Organizaţia Naţiunilor Unite a înfiinţat o convenţie pentru combaterea deşertificării, care încearcă să prevină o situaţie alarmantă: acel circuit al apei în natură de care vorbeam mai sus şi de care ştim cu toţii de pe băncile şcolii suferă drastic din cauza poluării. Apele menite să se evapore şi să genereze precipitaţii nu sunt curate şi dau naştere la ploi toxice. În acelaşi timp, 12 milioane de hectare de teren agricol devin impracticabile an de an, pentru că nu sunt irigate cum se cuvine. Iar în ultima sută de ani au dispărut 60% din apele stătătoare. Nu e o coincidenţă că ne îndreptăm antenele către alte planete, sperând să găsim resurse de apă departe de Pământ. Ştim prea bine că apa e vitală supravieţuirii şi că începem să rămânem fără ea.
De ce suntem atât de risipitori? Poate pentru că folosim expresia veche şi para-exploatată: „eu sunt unul, nu provoc pagube atât de mari. Nu mai las eu apa să curgă când mă spăl pe dinţi. Cu ce o să ajute asta copiii din Africa?” Recunosc, nu am argumente pentru un astfel de răspuns, în niciun caz nu altele decât un apel la altruism. E adevărat, problemele cele mai mari se întâmpină la nivel industrial, acolo unde se pierd cantităţi enorme de apă zilnic. Pentru confortul nostru, bineînţeles. Din niciun alt motiv… Dar un strop de cumpătare nu face niciodată rău, aşa cum nu face nici o călătorie cu avionul care îţi arată cât sunt oamenii de mici văzuţi de sus. La fel şi cu oceanele…
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
