Au prins-o apele în bucătăria de vară. În plină zi a auzit un vuiet. Și-a spus că o fi iar de la tensiune. O zăpușeală parcă se întindea ca o pâclă transparentă. O simțea în moalele capului. Și deodată a intrat apa. A simțit-o rece cum îi înconjoară picioarele. Dintr-o dată a ajuns până la genunchi. Rece, murdară, plină de crengi. A ieșit cum a putut, mai mult disperată după punga cu medicamentele de inimă și tensiune și alifiile ei pentru picioarele obosite, umflate, punga pe care o luau apele. A pus mâna și pe albumul cu fotografii. Dar punga se îndepărta de ea cu cât încerca să o ajungă. Și când a ieșit în curte a văzut prăpădul. Nimic nu mai era ca înainte. Gardul nu mai era.
Și atunci a auzit un pârâit sinistru. Casa vecinei din susul străzii, flendurind din toate încheieturile, o lua la vale în josul străzii. Auzea urletele și gemetele oamenilor. Stătea în mijlocul curții nevenindu-i să creadă ce vedea. Și-a făcut cruce: ”Doamne Iartă-ne și Păzește-ne!”. Casa vecinei o lua la vale. Se făcea din ce în ce mai mică și când ajunse în capătul străzii auzi izbitura. Casa flendurită toată s-a izbit de o altă casă, a preotului. Casa vecinei nu mai era. Și atunci a văzut-o pe vecina ei de-o viață. Ajunsă în dreptul casei ei, după ce fugise după casă prin apa până la genunchi, Marina vecina ei se lăsă în genunchi, în apă. Nu mai țipa. Lacrimile i se scurgeau pe chip. Privea în gol. Se uită și ea în spate la casa ei pricăjită. Parcă o auzea cum pârâie. Și-a adus aminte de găinile ei, de porc, de lemnele pentru iarnă. Și le-a căutat cu privirea. Grămada frumos aranjată de lemne nu mai era. Și atunci văzu găinile moarte, cu penele murdare, erau toate unele peste altele într-un colț acolo unde tot gardul părea că se închircise, iar ele, găinile, erau prinse, moarte, lângă gardul ca o armonică dezmembrată. Porcul guița undeva în spatele bucătăriei de vară.
Vecinii se adunaseră în jurul Marinei și o mângâiau pe cap. Era ca un priveghi. Și-a adus aminte de medicamente, căuta punga cu privirea. Punga nu mai era. A înaintat în apa gloduroasă până ajunse aproape de grupul lor. Femeile spuneau în șoaptă: ”Domnul a dat, Domnul a luat! Fie Numele Domnului Lăudat!”. Marina bolborosea: ”Ce am făcut Doamne de mi-ai luat casa? Cu ce ți-am greșit, păcatele mele? Doamne, ce mă fac io? Unde mă duc io? Unde îmi pun io capul?”. Femeile o mângâiau pe cap și bolboroseau: ”Dumnezeu e mare! Iartă-ne, Doamne! Nu îți întoarce fața de la noi!”. Și deodată se aud strigătele bărbaților. ”Fugiți, toantelor! Fugiți, nebunelor! Păzea, vin lemnele!”. Se uitară cu toatele în spatele lor și văzură grămada de lemne care veneau din susul străzii, cum se numea ea înainte de prăpăd – stradă. Se risipiră care încotro, iar ea abia avu timp să se dea în spate și aproape se împiedică de cadrul de fier pe care îl simțea la picior acolo unde înainte se deschidea poarta ei. Bucățile mari de lemne, cele de foc de prin curțile oamenilor și lemnele pe care apa le smulsese de sus de pe dealuri, din pădure. Câini morți, găini, unelte și nimicuri de prin casele oamenilor, un mânz mort. Și toate treceau de-a valma. Și dimineață fusese soare și cald. Și ea se trezise încă de la 6. Că nu poate dormi mai mult de atât. Și când lumina a fost bună, dis de dimineață, s-a uitat prin albumul cu fotografii. Copiii ei risipiți la munci prin Spania și Italia. Parcă era o altă viață dis de dimineață.
foto Adrian Pîclișan
Dacă casa ei o să o ia la vale? Unde mai vin copiii ei acasă? Unde o să fie acasă? Așa o fierbințeală o simte în tâmple, iar dinspre picioare vine frigul. Apa e rece și murdară. Și miroase a pământ și a mortăciune. Buturuga mare a rămas acolo. E nucul din copilăria ei, tăiat, ciotul care a rămas din el. De trei generații. Și l-a tăiat acum ceva ani, atunci când l-a coborât în pământ pe bărbatul ei. Se așează pe buturugă, iar apa e peste tot. Femeile și bărbații s-au împrăștiat, fiecare s-a dus la casa lor să scoată apa cu găleata, să recupereze lucruri, sărăcie, amintiri. Și aude de peste tot plânsete și trebăluială și gălețile cum scot apa din case și apa și mai al dracului se întoarce în casele lor. Și toți se încăpățânează să scoată apa. E apa și ei, amărâții. Pe ea nu are cine să o ajute. O sfârșeală o simte în tot corpul, și frigul și fierbințeala tâmplelor, fustele ude. Își frânge mâinile și simte cum frica pune stăpânire pe ea, tocmai pe ea care le-a spus copiilor să nu își facă griji pentru ea, să se ducă ei acolo în spaniile și italiile lor, să muncească și să se întoarcă când pot, chiar dacă lor le era frică să o lase singură. Și simte vibrația telefonului uitat în buzunarul șorțului ei. Mare minune că e cu ea. Nu mai are medicamentele, dar are telefonul și albumul cu fotografii. Scoate telefonul.
E băiatul ei. ”Mamaie, mamaie, ce bine că îmi răspunzi!”. Și simte disperarea din glasul lui și parcă îl vede mic, cu pielea arsă de soare, fugind pe strada asta plină de sălcii și salcâmi, strada inundată de soare, și cum fugea el cu câinii după el, în joacă, țipând de bucurie. Și cum venea asudat în casă, tot transpirat de la joacă, cu obrajii roșii, gâfâind și repezindu-se să bea apă rece de fântână din găleata acoperită. Ea îl certa și îl punea să stea pe scăunel și să își tragă sufletul și abia apoi primea cana cu apă. Băiatul ei a văzut pe internet inundațiile și când a văzut că e vorba de satul lor a pus mâna pe telefon. Când e vorba de români, acolo în străinătățuri, veștile rele zboară ca gândul. O întreabă prima dată de medicamente. Ea îi spune că le-a pierdut și el se îngrijorează și îi simte glasul sugrumat de emoție și frică și tot ea îl îmbărbătează. Întotdeauna a făcut-o. Ea își simte puiul, e puiul ei cel mic. Și el o asigură că a aranjat deja cine să vină să o ajute cu casa, și că în satul nou are unde să stea, a vorbit deja, acolo nu a ajuns apa, și într-o oră o sa primească și medicamentele, și să nu se supere ea, să nu se necăjească. El o să vină într-o săptămână, mai repede nu poate, nu are cum pleca de lucru, da, da, tot acolo lucrează, taie ciocurile puilor sacrificați care ajung în farfuriile italienilor. O roagă să nu se supere, să nu se necăjească. O să o sune toți copiii ei, a vorbit el deja cu toți. ”Vezi, mamaie, ce bine că am consolidat casa, vezi ce bine că am asigurat-o”. Îi pare rău de Marina. Și ea îi spune: ”Ce poți să faci?! Apa noastră cea de toate zilele!”.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
