Evenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.
Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.
Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.
Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.
În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).
Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.
În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.
Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Lux, calm și voluptate, în așteptarea haosului – Sundown
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
