Nu sunt foarte multe sărbători europene comune tuturor statelor membre, însă Sfânta Maria este deopotrivă celebrată şi considerată ca atare – zi de sărbătoare, zi liberă – în toate cele 28 de ţări componente ale Uniunii Europene. Am parcurs într-o asemenea zi de 15 august atât Parisul, cât şi Bruxelles. Aşa a fost să fie. Şi în ambele oraşe atmosfera era exact aceeaşi. De fapt, ar trebui să o numesc lipsa atmosferei, căci în acea zi ambele capitale, a Franţei şi a Belgiei, străluceau prin calm. Prin pace. Ca şi cum, într-un război cotidian, nemilos cu timpul şi cu oamenii, un război al jobului, al şcolii, al stresului sau au turiştilor, un război al fricii uneori sau al pregătirilor de atac, cineva ar fi comandat cu o baghetă magică un timp de repaos. Gen: astăzi e pace. Astăzi nu mai faceţi nimic, dar chiar nimic: nu luptaţi, nu munciţi, nu încleştaţi dinţii, nu vă temeţi, nu alergaţi, nu vă grăbiţi, nu vă enervaţi. Aveţi voie doar la farniente. La zâmbet. La un parfum, Dolce vita.
Soarele era prezent şi el la întâlnire. Un soare blând, cu un cer azuriu, deplin, total, aşa cum doar soarele de Province mai poate fi. Absolut. Turiştii sunt numeroşi în aceste zile de august prin Paris, în timp ce parizienii invadează, ei, celelalte oraşe ale lumii sau ale Franţei. Am mers spre Biserica ortodoxă română din zona Maubert-Mutualité, nu departe de rue des Ecoles și statuia lui Mihai Eminescu, crezând că nu va fi prea multă lume (în fond, toţi românii sunt plecaţi acasă, la rude). Dar nu, biserica era foarte plină, ca niciodată: veniseră mulţi români din Italia, îmi va spune mai târziu părintele Iulian Nistea, cel care a predicat, după slujba oficiată de părintele Jean Boboc. Lumea îmbrăcată frumos, ca de sărbătoare, lume care la final a împărţit coliva. Am stat şi am trimis un gând tuturor Mariilor pe care le cunosc. Am stat şi am încercat să-mi explic de ce întocmai azi pacea e omniprezentă. Este adevărat că în acea zi de luni nu am deschis televizorul şi nu aş putea spune cu siguranţă că nu s-a întâmplat nimic tragic în lume. Dar era ca şi cum. Chiar predica a a fost simplă. Directă. Două cuvinte despre câteva icoane şi, mai ales, despre cea în care Iisus Hristos o ţine în braţe pe Maria, mama lui, moartă, imaginată de pictori sub chipul şi forma unui copil.
La biserica Notre Dame atmosfera era aceeaşi. Atât de multă lume venită în pelerinaj, încât forţele de ordine au închis perimetrul din Ile de la Cité, intrările de metrou, pentru a putea facilita accesul pelerinilor. Pelerini în pantaloni scurţi şi rochiţe de vară. Furnici ale unui turn Babel imaginar: toate limbile, toate naţiile. O mare de lume, dar într-un senin deplin, un Paris foarte foarte calm. Aşa cum ni l-am dori mereu, dacă se poate.
Bruxelles, la o oră şi un sfert distanţă, m-a primit la fel de placid. Un placid tulburător şi senin. Era, ca şi în Paris, o stare de “timpul are de acum răbdare cu noi”. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu era nervos sau furios, sentimentul, odată ieşit din Gare du Midi, era similar acelui gând pe care îl ai când ajungi în natură, departe de lumea dezlănţuită: respir. Aici oamenii erau mai puţin numeroşi ca la Paris, iar în cartierul european cuvântul de ordine era Pustiu. Nici autoturisme, nici pietoni, doar câţiva biciclişti. Câteva terase deschise. Cerul, senin şi el. Nu se auzeau sirene, nu se auzeau strigăte. Oamenii zâmbeau când treceai pe lângă ei.
Nu ştiu dacă aceasta este starea de normalitate. Nu ştiu nici dacă cuvintele care descriu o stare de normalitate au sens. Suntem atât de obişnuiţi în a pompa adrenalină şi a utiliza scrisul doar când se întâmplă ceva tragic/bizar/uimitor, încât a scrie despre normalitate este aproape un sacrilegiu. Dar dacă, de fapt, acest tip de scriere – despre pace, despre nimic, despre plăcerea şi calmul unei plimbări de sărbătoare prin Paris şi Bruxelles – este modalitatea noastră, a jurnaliştilor şi a celor ce scriem, de a “ne purta crucea”, cum scria părintele Constantin Necula. La prima citire, fraza sa poate părea mistică şi chiar deplasată (în “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”, editura Agnos, Sibiu, 2016): «O viaţă în care ne purtăm crucea nu înseamnă numaidecât o viaţă grea. Ci crucea jurnalistului decent în informaţie şi scriitură, una dintre formele de crucificare bucuroasă». (pagina 121). Şi poate că mulţi ar lua fraza aceasta ca fiind …aiurea. Dincolo însă de orice misticism, întocmai, în ziua în care jurnalistul secolului 21 va reveni, ca pe vremea lui Albert Londres sau Albert Camus, şi la plăcerea şi datoria de a scrie despre normalitate, cu toţii vom înţelege că a scrie nu înseamnă doar actualitatea dureroasă sau excitantă. Ci şi liniştea şi pacea capitalelor.
Cred că există un anotimp al capitalelor, aşa cum există un timp în care totul o ia razna. De aceea şi spun celor care mă întreabă când e bine de vizitat Parisul să vină spre sfârşitul verii sau începutul primăverii. E timpul acela de “trêve”, cum zic francezii. Pauza de război. Pauza de pace. Iar la Bruxelles, ei bine, am descoperit că este la fel. Pauza de instituţii europene. Momentul când capitala Europei devine capitala deşertului, când a savura nişte “boulettes au chicon (adică andive) avec Leffe et Speculoos” , cu o carte lângă tine, devine un moment magic. Timpul stă pe loc.
PS. Vă dau chiar o adresă: Grande Café, lângă Bursă.
Pe Iulia o găsiți toată aici.
Citiţi şi
6/24 sau drumul de la Dificultate la Excelență
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
