Ce înseamnă Andaluzia? Flamenco, toreadori, olé, olé, paella & tapas? Acestea sunt, mai degrabă, locuri comune sau imagini-clișeu care simplifică excesiv realitatea și nu fac cinste acestui basm oriental din Occident, cum îmi place să-l numesc.
Pentru mine, de exemplu, când am pășit prima oară în Sevilla, cel mai mare oraș al Andaluziei, dar și cel mai important, istoric vorbind, după Reconquista, am fost luat prin surprindere de mulțimea de portocali. Pe trotuare, în piețe sau patio-uri, portocalele, gata coapte, parcă invită turiștii să le culeagă. Iar spaniolii – de la mic la mare, de la adolescenți la pensionari – împrumută din dulceața și parfumul acestui fruct în felul în care aleg să-și trăiască viața. Și ce le mai place să vorbească, să stea la bârfe, să ciripească! Nu folosesc verbul a ciripi în sens peiorativ. Limba lor, cu debitul ei verbal rapid și consoanele nazalizate, sună asemenea unui tril de pasăre. Păsări de zi și păsări de noapte – spaniolii din Andaluzia își cântă poveștile cotidiene numai de ei știute.
Dar acesta e doar stratul social, de suprafață, pe care, dacă îl decojim asemenea unei coji de portocale, ca să păstrez analogia, ajungem la miezul acestei regiuni de poveste și anume cultura ei unică. Haideți să vedem împreună cum se reflectă în ochii turistului cultura andaluză prin intermediul a cinci locuri reprezentative pe care am avut șansa și bucuria să le vizitez.
- Palatul Real Alcázar din Sevilla
În realitate, un complex alcătuit din două palate învecinate, egal de frumoase, grădini și curți interioare. Primul palat, construit de mauri în stil mudejár, a fost extins în timpul dinastiei almohazilor, în timp ce al doilea palat, în stil gotic, poartă semnătura regilor catolici. Ce e remarcabil e că fiecare calif sau rege care a succedat la domnie a îmbrățișat frumusețea și importanța culturală a palatului, adăugând o nouă piatră peste cea existentă, conservându-i astfel valoarea și netezindu-i drumul spre posteritate.
Iar această frumusețe respiră prin fiecare coloană, stucatură, placă de ceramică, prin fiecare arc în formă de potcoavă. S-ar zice că vechii mauri, în înțelepciunea lor ancestrală, au avut un cult al simetriei rânduite de geometrie, un cult al formelor perfecte. Acest lucru e vizibil oriunde te-ai plimba în vechiul palat al complexului. Mi-ar fi plăcut să am banii lui Elon Musk, să-l fi putut închiria doar pentru mine. Numai așa, cred, poate fi apreciat la adevărata valoare. Departe de agitația turiștilor – care, e de înțeles, și eu am procedat la fel – se îmbulzeau în căutarea locului ideal pentru fotografii.
Din păcate, în ziua de luni când am vizitat Real Alcázar, grădinile erau închise publicului. Prin urmare, am mâncat tortul, dar fără cireașa din vârful său.
Palatul Real Alcázar și cununa sa de lauri – domul maiestuos din aur pe care îl vedeți în imaginea de mai sus – au apărut și în celebrul serial Urzeala Tronurilor, ca reședință a Casei Martell din Regatul Dorne.
- Catedrala din Sevilla
Varianta ecleziastică a mall-urilor Băneasa Shopping City și Afi Cotroceni. Nu e o hiperbolă de dragul articolului. Pur și simplu, senzația e copleșitoare atunci când treci pragul celei mai mari catedrale gotice din lume. Ce-i drept, și contextul istoric a fost prielnic. Spaniolii recuceriseră orașul de la mauri în urma Reconquistei și îl repoziționaseră pe un drum al prosperității economice sub flamurile catolicismului. Cum Notre-Dame de Paris deja lăsa cu gura căscată lumea occidentală, regii catolici ce s-au gândit? Să construiască un edificiu care să întreacă în frumusețe și grandoare simbolul religios al capitalei franceze. Grandomania lor s-a dovedit de bun augur, fiindcă s-au folosit de toate pârghiile și resursele economice ale unei puteri statale ce avea să găsească lâna de aur odată cu descoperirea Lumii Noi pentru a construi această catedrală.
E suficient să privești Retablo Mayor și te vei convinge de măreția ei. Considerat cel mai mare altar din lume, Retablo Mayor este o cronică în lemn cu foiță de aur a Vechiului Testament și a vieților sfinților.
Tot în incinta catedralei se află și mormântul lui Cristofor Columb. E interesant cum se împletesc ițele destinului. Astă-vară am vizitat locul de naștere al renumitului navigator genovez (despre vacanța mea în Liguria puteți citi mai multe aici), ca, spre final de toamnă, să poposesc pe meleagurile unde acesta și-a găsit sfârșitul.
Vizita în Catedrala din Sevilla nu poate fi completă fără să urcați în Giralda, vechiul minaret convertit în turn-clopotniță. Deși nu dispune de lift precum Campanila San Marco din Veneția, nu vă speriați! Nu aveți de urcat sute de trepte până la epuizare, dimpotrivă. Ascensiunea se face nesperat de confortabil pe o rampă de piatră. Iar panorama din vârful turnului, nici nu încape discuție, merită toți banii!
Accesul în catedrală prin Patio de los Naranjos, curtea cu portocali. Dacă acum vi se pare spectaculos, imaginați-vă cum arată primăvara când înfloresc portocalii.
- Casa de Pilatos
Vă vine să credeți sau nu, acest palat renascentist m-a impresionat chiar mai mult decât Real Alcázar. Din două motive. Primul, fiindcă reprezintă o sinteză a două culturi pe care am învățat să le admir și să le iubesc: cea italiană și cea andaluză. Cu podele din marmură de Genova și pereții tapetați cu azulejos multicolore, cu patio-uri maure, flancate de busturi de piatră ale împăraților romani, Casa de Pilatos este cu adevărat o mică nestemată ascunsă chiar în inima orașului.
Și al doilea motiv, fiindcă aici am regăsit liniștea care mi-a lipsit în Real Alcázar, acea liniște care îți permite să te reculegi ascultând susurul apei în fântănă și să mulțumești că exiști. Atât de simplu.
În prezent, palatul este reședința permanentă a Ducilor de Medinaceli. Nu știu dacă și ei au parte de aceeași liniște pe care am simțit-o eu, mai ales în lunile în care orașul e invadat de turiști, dar nu pot să nu fiu puțin invidios pe ei. Mă înțelegeți, sunt convins.
Jumătate Italia, jumătate Andaluzia. Cu greu poți găsi un mix mai bun.
- Italica
Situl arheologic de la Italica vorbește cu fală despre trecutul plin de glorie al Imperiului Roman. Nu poate fi loc de îndoială, din moment ce în Italica (astăzi, orașul Santiponce) s-au născut împărații Traian și Hadrian. M-au impresionat în mod deosebit ruinele amfiteatrului (pe vremea lui Hadrian avea o capacitate de 25 000 de locuri) și mozaicurile excelent conservate din casele patricienilor. E păcat să ratați acest loc, se află doar la o aruncătură de băț de Sevilla, asta însemnând aproximativ o jumătate de oră de mers cu mașina sau autobuzul.
Mozaicul din Casa Planetariului cu siguranță fură toate privirile. Cele șapte divinități greco-romane asociate celor șapte zile ale săptămânii sunt dispuse într-un cerc cu hexagoane, cu Venus/vineri în hexagonul din centrul cercului, întrucât elita aristocratică romană o considera cea mai importantă zi a săptămânii – ziua petrecerilor și a desfătărilor trupești.
- Moscheea din Cordoba
Aici, mai mult ca la celelalte obiective turistice vizitate, am simțit că maurii au dus cultul formelor perfecte la desăvârșire. Deși lipsită de opulența Catedralei din Sevilla, Moscheea din Cordoba compensează prin simetria ei fără cusur. Ai putea să te plimbi, astfel, o zi întreagă pe sub arcele în formă de potcoavă fără să te plictișești. Cât despre catedrala catolică (controversată la momentul construirii) din miezul moscheii, tranziția dinspre stilul islamic spre cel gotic și baroc e uluitor de lină, insesizabilă aproape. Două monumente unite într-unul singur, nicio notă discordantă, aceeași inimă care bate pentru toți, creștini și musulmani laolaltă. Și nu numai.
Moscheea din Cordoba este, alături de Hagia Sophia din Istanbul, unul dintre cele mai longevive lăcașuri de cult și își merită, fără doar și poate, locul de frunte în patrimoniul umanității.
De treci codrii de piatră albă și roșie, de departe vezi Paradisul.
Acestea fiind zise, dincolo de farmecul său atemporal, Andaluzia mai are o calitate esențială. Este și un testament al faptului că două civilizații antagonice din punct de vedere religios și cultural, aflate într-un raport beligerant, au fost capabile să-și recunoască una alteia identitatea și individualitatea, astfel încât să poată conviețui fără să se anihileze reciproc. O relație win-win, cum ar spune azi managerii de corporații, o viziune socio-politică atât de luminată încât face de rușine vremurile de azi. Nu mai vorbesc de odiosul secol 20.
Nu am apucat să mă bucur de tot ce oferă această regiune, păstrez crème de la crème, adică Palatul Alhambra, pentru altă vacanță, însă sunt încântat de ce am reușit să vizitez. Încântat e un cuvânt prea moale. De fapt, am un bagaj afectiv atât de mare și încărcat încât nu ar avea loc în cala niciunui avion de pasageri.
Cu toate acestea, dintre imaginile pe care le-am adus acasă cu mine, pe una sunt convins că n-o voi uita niciodată. Are legătură cu sufletul geometric al Spaniei, dar într-un mod total neașteptat: doi papagali, un el și o ea, cu penajul verde-albastru, asemenea plăcilor de azulejos ce împânzesc orașele andaluze, duceau de mâncare puilor lor în cuibul construit într-o firidă a Catedralei din Sevilla. Nu vrăbii, nu rândunici, nu guguștiuci sau porumbei, ci papagali. Atunci am înțeles că mă aflu pe un tărâm exotic și nefamiliar, străin de tot ce am cunoscut până în acel moment.
Și, dacă putem avea acces la astfel de imagini fără să fim regi, duci, califi sau cuplul adamic înainte de izgonirea din Eden, înseamnă că merită să fim recunoscători pentru că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.
Încă.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“O mamă adevărată are cel puțin doi copii”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
