În fiecare după-amiază, în jur de ora patru, Barbu adună firimiturile de pe fața de masă verde de plastic. Asta pentru că iar a mâncat crenvurști fierți cu muștar și chifle. Își ia hainele de pe marginea scaunului și se îmbracă în față oglinzii, uitându-se din profil la abdomenul moale. Își face cărarea pe o parte cu pieptenele mic cu scame între dinți și își pune ochelarii cu amprente pe lentile.
Linoleumul rece de sub picioare îi dă o senzație de sărăcie, așa că își trage repede șosetele sintetice, una ruptă la degetul mare, și își încalță pantofii noi de piele. Maică-sa i-a zis ultima oară să nu-și mai ia toate prostiile ieftine, că acum are serviciu bun. Oricum, îi este indiferent. Avea impresia că au trecut două luni de la moartea ei, dar sunt doar două săptămîni. Cînd s-a aplecat să-și lege șireturile a văzut praful de sub cuier.
În lift miroase a fum de țigară și a câine ud, degeaba plătește al dracu’ de mult la întreținere. Iese din scară și își îndeasă căștile încurcate în urechi. Ticking away the moments that make up a dull day, răsună Pink Floyd. E a șaptea întîlnire azi. Azi e vineri.
Ajuns în fața casei din strada Mântuleasa, își vîră mâna printre gratiile porții, scoate sârma ce o ținea mai mult într-o rână și o împinge domol. Când a intrat în camera din față, un damf tămâios și amețitor l-a izbit. Cu coada ochiului îl zărește. Stă în colțul camerei și rânjește, țintuindu-l cu privirea. La fel de fistichiu îmbrăcat, cu aceeași pălărie roșie și costum ponosit, peticit și fără îndoială potrivit pentru o statură mai mică.
– Ai venit și astăzi, tu chiar te ții de promisiuni. Bine, știm amîndoi de ce vrei să te convingi, da’ hai, ia un loc aici, și îi împinge cu piciorul un scăunel, mai mult pentru copii, decât pentru un bărbat de 30 de ani. Se așază docil pe scaun. Genunchii îi ajung aproape la piept și cureaua începe să-i strângă vintrele.
– Păi aveam de ales între să-mi trag un glonte în cap sau să văd ce nerozii mai îndrugi. Asta dacă nu vorbesc singur.
– Așa impresie ți-am făcut, Barbule? Bag de seamă că a fost o alegere grea pentru un moftangiu ca tine, șuieră printre dinți. Uite cum cred eu că stă treaba. Ești un laș ordinar și nici să te omori cum trebuie nu prea îți iese.
Barbu își scarpină barba și își trece mâna prin părul des, schimbând o grimasă.
– Acum că spui asta cu voce tare, încep să te cred. Adică să mă cred. E de căcat totul. Mi-e silă de tot și-i urăsc pe toți. Nu-mi zbor creierii doar de frică să nu ratez. Să fiu și depresiv și handicapat, nici de parabolă nu sună bine. În fine… nu știam că suferința se simte ca teama. Tremur în stomac și o continuă senzație că de după fiecare colț îți trage unu’ o pungă de plastic pe cap. Și o strînge. Oricum, nu știu cum poți să mă ajuți tu, îndreptându-și arătătorul către el. Azi trebuie să îmi mărturisești ceva important, nu?
Maestrul își scoate o țigară.
– Ai un foc?
– N-am, de unde să am.
– Ai o brichetă în buzunarul stîng.
Barbu cască ochii și își îndeasă mîna în geacă, țintuind-ul cu privirea. Strânge obiectul metalic între degetele lungi și i-l aruncă. Îl urmărește în timp ce își aprinde țigara și se îndreaptă spre fotoliul din fața sa. Ceasul bate de miezul nopții. Maestrul pleacă capul pe spate, suflă fumul, urmărindu-i dansul lasciv.
– Dumnezeu te vrea trist. (Mai trage un fum) Așa ne place nouă să zicem, și-i prostim pe ăștia care pun botul. Zi tu, nu-i de efect? Bine, că nu-i total neadevărat, oricît mi-ar plăcea. Din cîte am văzut, prin suferință, animalele ca tine își dau seama de propria neputință și caută ceva dincolo de lumea asta materială, ceva căruia să-i mărturisească păcatele și tristețile și la care să urle după ajutor. Mi-e și rău cînd mă gîndesc, zău îți zic. E delicată treaba asta cu suferința. Că e pe teren neutru și trebuie să mergem pe vîrfuri, să nu care cumva să vă aruncăm în brațele Lui. Ce-mi place mie să fac este să vă conving că eu nu exist, că lucrurile nu-s chiar așa grave, că doar nu omori pe nimeni, iar apoi să vă aduc la disperare. Sau, uite, dacă doi se iubesc, să-l conving pe ăla mai căldicel în credință că celălalt e cam habotnic.
Nici chiar așa, suntem moderni.
E prea exagerat.
Nu-i moderat deloc, dom’le.
De asta testăm înainte terenul. Au mai fost cazuri în care i-am adus la paroxismul deznădejdii, și, ce să vezi, I-au cerut Lui ajutorul. Bocesc ca niște milogi (se strîmbă). Păi cîte resurse n-am epuizat noi să-i cîstigam și am făcut numai pe dos… i-am mîntuit. Bine zicea Mefistofel că-i O parte din acea putere, ce veșnic răul îl voieşte şi veşnic face numai bine! Parol! Stai liniștit, domnule, că schimbăm foaia. Dar înțelegi ce vreau să zic. Poftim, cam asta crede El, că e stare prielnică pentru pocăință.
– (Rîde) Vrei să îmi spui că Dumnezeu vrea să mă întorc la El și să-I cer iertare?
– Pai eu zic sau tu crezi asta? Așa cică lucrează. Am înțeles că n-are cum să intervină dacă nu-l chemi. Că, pasămite, nu vrea să subjuge natura umană, să o constrîngă, ci vă vrea întregi, îndrăzneți, antrenați să fiți părtași cu el la bucurie. Sau ceva de genul. O extravaganță ieftină. Bazaconii. M-am și saturat, își schimbă tactica de la epocă la epocă. Nu că noi n-am fi destul de geniali să intuim cît de șiret este, dar pînă și pe terenul nostru cîștigă puncte.
– (își dă ochelarii jos, frecîndu-și ochii cu mîna dreaptă) Duc o viață de mizerie și nu înțeleg de ce mi-ar păsa prea mult de tine sau de El dacă rezultatul e același. Maică-mea a murit de hemoptizie violentă. Avea TBC. Cum naiba să mori de tuberculoză în secolul 21? Unde era marele și bunul Dumnezeu? Femeia aia era în fiecare duminică la biserică, ținea toate posturile, dădea acatiste peste acatiste și făcea toate pomenile vrute și nevrute. A murit singură în camera de spital. Cu ce-a greșit? Unde era Dumnezeu cînd, după șase ani împreună, Nora mi-a zis că-l iubește pe imbecilul ăla? Ă? Unde-ți plimbi leșul dragostei cînd ea nu mai e? Unde era El cînd m-au sunat colegele ei de serviciu, văzînd-o în vestiar că era plină de vînătăi? Aflase că e însărcinată și zicea că pentru binele copilului tre’ să rămână cu el. Unde era cînd în fiecare dimineață îmi venea să-mi iau inima în mîini și s-o izbesc de toți pereții pînă sfîrșește să mai simtă… cînd te dor și măruntaiele, mîncarea e pietriș printre măsele și singura consolare e că alții o duc mai rău… de parcă n-aș fi îndreptățit să am și eu scîrbele mele.
– Deci pînă la urmă crezi că El există?
– Nu. Sau poate doar să facă vivisecții. Anatomia durerilor noastre.
Guest post by Ioana Cristea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
