Aici a murit un copil.
În orașul din munți era acest orfelinat, iar orfelinii, toți orfelinii, încercau să evadeze.
Existau mai multe modalități de evadare. Calea frumoasă era să convingă o femeie să se îndrăgostească de ei și să o facă mamă. Nimeni nu știe să spună cuvântul mama așa cum îl spune un orfelin care vrea să scape.
Dormeau câte zece în același dormitor, era mai rău decât la pușcărie, mai ales dacă punea Corneliu ochii pe tine, caz în care nu îți mai rămânea nimic de făcut. Și Dumnezeu era neputincios în fața lui Corneliu.
Orfelinii erau prietenii mei. Ne întâlneam la gard și uneori le dădeam de mâncare. În toamna aceea, unul dintre ei, Tudor, a sărit gardul în curtea bunicilor mei și s-a ascuns într-o ladă veche, cu gândul să mă sperie pe mine. Eram copii, așa că nu știam să ne ferim de pericolele primelor iubiri. Tudor a murit asfixiat și eu n-am mai iubit pe nimeni până la Alexandru.
Mi-am trăit toată adolescența evitând consecințele iubirii. Era și mai mult de atât: am trăit ca legată în lanțuri cu cadavrul orfelinului mort, oriunde mergeam, era și el alături de mine, așa cum l-am văzut în sicriu, cu fața decolorată și gura întredeschisă, ca pentru a mai încerca un ultim strigăt de ajutor.
Ca să ajungi la cabana Corbul trebuia să treci peste un pod de lemn. Cabana era chiar unde se termina lumea și începea pădurea. Avea o curte nesfârșită, ca de castel, și de cele mai multe ori era liniște, iar eu nu făceam nimic altceva decât să las timpul să treacă și uneori să citesc o carte cu întâmplări triste. Îmi era frică să traversez podul de lemn, o frică de animal, pe care nu o puteam controla.
pictorul spaniol Alex Alemany
Alexandru m-a luat de mână și am mers împreună către cabană, cu orfelinul mort în lanțuri în urma mea. Era vara când a trebuit să dau examen la facultate și să plec la București. El mi-a arătat atunci că și eu am dreptul să iubesc și să fiu iubită, chiar dacă voi fi pentru totdeauna legată de un cadavru. N-am mai dat la facultate.
Apoi a venit toamna.
Alexandru a plecat și ne-am scris scrisori, îmi dădea vești ca de pe alt continent, deși erau doar o sută treisprezece kilometri între noi. O sută treisprezece kilometri și atâția oameni necunoscuți… Eu eram ca o oarbă și el era bastonul cu care simțeam suprafața lucrurilor.
Apoi a venit iarna.
Scrisorile de la el au sosit tot mai rar și erau tot mai reci, simple note informative cu privire la viață. Nici măcar nu îmi mai scria poeme, nu știu de ce nu am înnebunit.
Apoi a venit primăvara.
Scrisorile mele erau tot mai lacrimogene, îi promiteam că îl voi aștepta, că îl voi aștepta pentru totdeauna în curtea ca de castel a cabanei Corbul. Juram că voi fi acolo și peste cincizeci de ani, și peste o sută de ani, și peste o mie de ani, oricând, oricând!, numai să-și dorească să se întoarcă.
Apoi a venit din nou vara. Purtând în lanț cadavrul, am dat la facultate și am intrat.
Apoi a venit toamna și am început cursurile la Litere, în București. L-am căutat la adresa cunoscută și l-am mai căutat o vreme în locurile despre care îmi scrisese. Nu l-am mai găsit. Am continuat să-l iubesc.
Și peste tot pășeam alături de orfelinul mort, pe holurile mizerabile ale facultății și la un împinge tava, unde toate chifteluțele erau groaznice, până și în cea mai dezgustătoare toaletă din București: toaleta Facultății de Litere a Universității din București.
Apoi a venit din nou iarna și am dat examenele obișnuite, am învățat ce este litota și era să cad la Pragmatică.
Alexandru nu s-a mai arătat și deja începusem să uit cum arată curtea Corbului.
Apoi a trecut restul timpului.
L-am purtat pe Tudor cu mine în Club A, la discotecă, dansând pe melodii la modă și în căminele din Grozăvești, în paturile celor doi frați gemeni de la Politehnică, în acea inexplicabilă aventură a studenției mele și la Biserica Rusă, și la examene, și la fumoarul Facultății de Arhitectură, unde l-am cunoscut pe Paul, la oficiul stării civile și în sala de nașteri, împinge, împinge, împinge în p*zda mamii ei de viață!, la cimitir, unde l-am îngropat pe fiul meu mort la naștere, într-un sicriu atât de mic încât părea o cutie de bijuterii.
Și nici atunci lanțul nu s-a rupt, nici în zilele și în nopțile cenușii care au urmat, la tribunal, la divorțul în urma căruia m-am ales cu o mașină de spălat automată, un aspirator, un televizor color cu o diagonală impresionantă și alte nimicuri.
Avea dreptate Cioran: femeile ajung să arate fie ca niște învățătoare, fie ca niște curve. Eu am ajuns să arăt ca o învățătoare – și chiar predam limba și literatura română la o școală generală din cartierul Crângași.
Într-o zi de primăvară, m-am lăsat convinsă de colegele mele să merg la o țigancă anume, care dădea în cărți și ar fi putut să îmi povestească restul vieții. Am mers, țiganca avea picioarele strâmbe din naștere, arăta ca un gândac enorm, negru și urât. Văzându-mă, fața țigăncii a prins o culoare ciudată, ca și cum ar fi fost un vas care s-a spart brutal și din care s-a scurs deodată tot sângele.
Am alergat pe Bulevardul Constructorilor cu cuvintele ei în urmă: Să nu mai vii niciodată aici! Și lanțul care mă ținea legată de Tudor tot nu s-a rupt.
Viața mea a căpătat forma rutinei cadrelor didactice. Mi-am dat definitivatul și gradele. În orașul din munți m-am întors tot mai rar, iar podul de lemn nu l-am mai traversat.
Ne-am reîntâlnit din întâmplare, Alexandru și eu. Într-o stație unde așteptam același troleibuz, ca niște oameni dintr-o proză proastă, oarecare, din anii 1980. Nu puteam să cred că e el, nu putea să creadă că sunt eu, nu s-a mirat să constate că și orfelinul mort e cu mine.
Din celălalt Alexandru rămăsese atât de puțin… Dar am continuat să ne vedem o vreme, ca doi oameni care s-au iubit și poate încă se iubesc, dar se regăsesc într-o lume cu toate premisele schimbate.
În momentul acesta, când Alexandru nu mai e, chiar nu mai e, mă simt din nou părăsită și simt toată nedreptatea din lume, aș vrea să pot rupe bucăți din mine, bucăți pe care să le arunc câinilor vagabonzi, și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mi-a rupt lanțul care mă leagă de orfelinul mort.
Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte, îl rog pe Dumnezeu să îl ierte pe Alexandru, îl rog pe Paul să mă ierte, îl rog pe fiul meu mort să mă ierte, îl rog pe Tudor să ne ierte pe toți și ies în stradă, ca să simt cum vântul îmi atinge fața și să văd cum turbează și ridică gunoaiele la cer, ca pe sufletele morților.
Respir răcoarea serii, sunt vie și încerc să ajung până la o amintire cu Alexandru. Mi-a spus cândva cine a spus că nu există poeme încheiate, ci doar abandonate, dar nu pot să îmi amintesc numele aceluia.
Și sunt nopți când chipul orfelinului mort e luminos și atunci eu mă simt infinit de bogată sau infinit de puternică și toată viața mea ordinară și nenorocită se răscumpără, ca și cum n-ar fi fost decât o nălucire, pe care o poți alunga cu o adiere de vânt sau un evantai.
Citiți și
O poveste de dragoste – Olga
O poveste de dragoste – Sonia
O poveste de dragoste – Lia
A doua scrisoare către Livia
Liza – o poveste
Sara: o poveste de dragoste
Adelia – o poveste de dragoste
Octavia – o poveste de dragoste
Vera – o poveste de dragoste
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Mintea mea nu mai este prizoniera gândului cum să te fac să mă vezi
Octavia: o poveste de dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
