Cu curiozitate, cu încântare și înfrigurare am citit romanul Ana al scriitoarei Em Sava, căci stilul acestuia este o continuă oscilare între nuanțele de dulce şi amar, care te plimbă când pe dealurile dimprejur, când, mai ales, în satul cu ulițele „așezate cuminți ca într-un fund de căldare, cu marginile întinse și împădurite până la casa bunicilor.” E atâta frumusețe în felul în care Em Sava scrie, încât, e aproape nefiresc să nu-ți dorești să redevii copil, nepot al bunicilor tăi, într-un sat românesc, în care am copilărit şi în care, cu nostalgie, am dori să ne reîntoarcem. Bunicul şi bunica fetiței despre care aflăm, la final, că este autoarea însăși, sunt portretizați în stilul lui Delavrancea:
„În ogradă, parfumul cald de struguri și prune coapte era era tulburat de aromele ce veneau din cohie. Bunica amesteca iute în labos. Făcea tocană albă și mămăligă. (…) Când era gata mâncarea, bunica mă trimitea să-l chem pe bunicu’. El mulgea vacile și-mi dădea să beau lapte direct din sustar.”
Atmosfera idilică de la începutul romanului, plină de dragoste și pace – „Bunicii veneau fără grabă, povestind și zâmbind bucuroși, de parcă ar fi fost despărțiți mult timp, nu doar câteva ore…” – face loc poveștii, căci eu așa am perceput cartea: ca pe o poveste a două femei: Maria și fiica sa, Ana. Povestea aceasta evoluează ca toate poveștile în firul tors al timpului, atingând punctul culminant în momentul în care viața Mariei e pecetluită de nașterea Anei. Nașterea copilei, din doi părinți care se iubesc, dar care nu sunt încă luați nici în fața lumii, nici în fața lui Dumnezeu, e dublată de despărțirea Mariei de Sandor, un ungur frumos și bogat, care o iubește pe Maria din tot sufletul și pe care ar vrea să o ia de nevastă, dar care este supus presiunii comunității maghiare cu rânduielile și prejudecățile sale. Căci acesta este satul Sava: un sat cu două etnii, reprezentate de cele două biserici: cea românească, micuță și veche, ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni, și cea ungurească, albă, înălțându-se luminoasă de printre tufele de melin. În satul acesta e puțin loc pentru iubirile curate când e vorba de amestecul sângelui: „Sandor nu-i de nasul tău. E ungur și-i bogat. Cum crezi că se oprește la o româncă văduvă și cu doi copii? (…) Da’ cum crezi tu că-și lasă neamu’ pentru tine?”, o sfătuia propria sa familie pe Maria și: „Neam de neamu nost’ n-o făcut ce faci tu, mă ! (…) Ai lăsat o văduvoaie cu doi copii să te îmbete de cap! Să nu mai știi de noi, de familie. (…) toate îs pă lumea asta cu un rost. Tu uiți un lucru: că ești ungur. UNGUR!!!”, îl obrăzea tatăl lui Sandor cu năduf, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, „de parcă dintr-odată n-ar mai fi avut aer îndeajuns”.
Autoarea descrie drama Mariei cu multa dibăcie. Din femeia frumoasă și cuminte, dar mândră, Maria se preface într-o femeie aspră și ursuză, care refuză cu tărie dreptul tatălui de a se apropia de fatal lor, Ana, care se anulează ca femeie, trăind doar pentru copiii ei, forțată să îndure oprobriul satului românesc, excluderea socială și batjocura.
Em Sava reușește cu măiestrie să surprindă mentalitatea satului românesc la începutul secolului al douăzecilea: „Lumea râdea de ea și-o împroșca cu vorbe urâte. Nu le mai asculta. Se ducea cu privirea-n pământ și nu mai dădea binețe. Oamenii oricum nu-i răspundeau.”
Mentalul colectiv nu permite abaterea de la tradiție. Un copil din flori e o rușine și trebuie înfierat, iar satul, prin cei mai veninoși reprezentanți ai săi, nu întârzie să amendeze grosolan păcatul: „Lelea Nastasie (fosta soacra), cu tot neamul ei, o dușmănea de moarte. Cum să facă fleandura bitang? O blestema cu sete și hohotea în plâns mincinos. (…)”
„Vâncioaie avea poalele murdare, iar soră-sii îi ieșeau de pe sub năframă lațe de păr slinos:
– Ai auzit că Sandor amu-i cu Idli? Fată faină și cuminte. Amu ce vrei și tu? Unguroaică de-a lui. Tu ce-ai crezut? spuse și Solomia. Și prinseră a râde amândouă.”
Batjocura și deznădejdea ajung să-i tulbure mințile femeii și, într-un moment de slăbiciune, ajunge să dorească să scape de fetiță, dar dragostea de mamă e mai puternică și, trezită ca dintr-un vis urât, o salvează – o readuce acasă din scorbura în care o părăsise. Sunt momente de mare dramatism pe care scriitoarea reușește să le transpună pe hârtie cu măiestrie. Nici un moment aceasta nu-și trădează propriile sentimente, ci, fidelă poveștii, o deapănă, detașându-se de amărăciunea situației.
M-au impresionat mult destinele celor două femei: mândria Mariei devine mândria Anei. Fata crește frumoasă și bună, nealterată de cruzimea fratelui ei Neculai, de cruzimea copiilor, de cruzimea satului care o tratează fără menajamente, ca pe o bitangă.
„- Să moară! Las-o să moară! La dracu’ cu bitanga și cu tot neamu’ ei de bozgori!” își vărsa Neculai ura, în timp ce Maria se uita la el cu milă.
Ana devine sprijinul și lumina ochilor mamei sale. Muncește fără să se vaiete, fără să ceară cuiva ceva, înțelegând că viața sa nu e ca a altora, că greutățile sale au în plus greutatea păcatului mamei pe care satul i-l pune în spinare. Dârzenia și tăria Mariei i se transmit și Anei care, deși frumoasă, aruncându-se spre neamul unguresc al lui Sandor, nu vrea să audă de tatăl său. Nu din răutate, căci răutatea nu a atins-o nici pe mamă-sa, care nu e pizmașă că „Sandor o ducea bine cu Idli”, ci din înțelegere pentru viata grea și austeră emoțional a mamei și din devotament pentru aceasta. Mulți flăcăi visau la Ana și de două ori rupe fata logodna cu doi flăcăi de neam de gospodari, fiindcă, deși râvnită, ea e încă copilăroasă și, apoi, nu-și dă sufletul decât celui ce-i e foarte drag, Alexandru, bărbat frumos din oameni gospodari, dar orfan și cu o casă de frați. Ana alege după suflet la fel ca Maria. Dar dragostea ei nu mai dă greș.
Romanul Ana impresionează prin autenticitate, print-un realism idilic. Satul ardelean e zugrăvit cu precizie, graiul acestuia și descrierea tradițiilor consolidând autenticitatea. Contextul istoric și socio-cultural al începutului veacului douăzeci (satul între cele două războaie mondiale, Dictatul de la Viena 1940, cel de-al doilea război mondial și venirea „eliberatorilor” ruși cu cruzimile și orgiile lor) e precis și presupune o documentare serioasă. Destinul Mariei e răscolitor, al Anei înduioșător. Ce desăvârșește povestea este scriitura autoarei: duioasă, picturală, dar bine ancorată în realitate. Narațiunea curge susținută de frumusețea vorbei ardelenești căreia autoarea, deși trăind deja de două veacuri în Canada, îi rămâne fidelă – un farmec aparte!
De câte ori am fost nevoită să las cartea din mână, de atâtea ori am făcut-o cu regret; de câte ori am reluat lectura, de atâtea ori am făcut-o cu nedisimilată bucurie, cu sentimentul că redevin copil în satul bunicii mele, căci Ana are puterea să te transpună în lumea satului românesc, în lumea bunicilor noștri, cu icoane și miros de gutui, cum spune autoarea, lume care, deși dispărută, ne farmecă încă în amintire. Ana este un roman autentic care m-a dus cu gândul la romanul lui Duiliu Zamfirescu „Viața la țară”.
Citiți un fragment aici.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ana, Caiafa și dereticarea păcatului
Mănăstirea Argeșului – pauza de masă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
