O clădire lungă, la fel ca majoritatea celelorlalte. Aveau să afle că sunt foste grajduri de cai.
Pe dinafară, nimic special. La primul pas înăuntru, îi lovi mirosul greu care avea să-i însoţească nouă luni de zile, strecurându-li-se şi-n lenjerie, şi-n periuţele de dinţi, peste tot. Un miros de fiertură nedefinită, amestecat cu un iz de spălătură de vase, cu parfumul linoleumului, cu briza aluminiului din care erau confecţionate vesela şi tacâmurile, cu alte damfuri de origine imposibil de precizat.
O hală de 25 de metri lungime şi şapte lăţime. Stânga-dreapta, două şiruri parcă infinite de mese lungi, încadrate de băncuţe. Lemn îmbrăcat în linoleum. Pe jos, ciment. Pe fiecare parte a fiecărei mese, şase farfurii, şase furculiţe, şase linguri, şase căni cu toartă – toate dintr-un aluminiu lustruit de sute de guri, în zeci de mii de zile, poate de la Facerea lumii încoace. Cuţitele n-aveau ce căuta, puteau da idei.
Se aşezară fojgăind, aşteptându-se deja la tot ce putea fi mai rău. Printre mese începură să circule câţiva soldaţi de la trupă, fiecare ducând în braţe, ca pe o burtă prea mare, câte un lighean cu sferturi de pâine neagră, pe care le împărţeau pe mese. Poppeye gustă primul şi ridică o sprânceană:
– Nu-i rea deloc!
După vaelingurile cu pâine urmară cazanele cu supă. Sau ciorbă. Ar fi fost greu de spus, întrucât nu avea gust nici de una, nici de cealaltă. O zeamă lungă şi caldă, de culoare maronie, în care pluteau ici-colo fragmente din legume dificil de identificat, mai ales că în mod evident făcuseră obiectul unui măcel, şi – mai rare încă – bucăţele de slănină pe post de carne.
– Cum spune tata, mormăi Cristi, amestecând cu lingura prin fiertură, aşa, ca să-şi ia curaj, chestia asta a mai fost mâncată o dată.
– Mă laşi?, îl apostrofă Mircea, care începuse deja să mănânce cu poftă.
Se adaptară din mers, care cum. Unii, ca Mircea şi Moşu’, mâncau normal, golind blidul, pe principiul că trebuie să te hrăneşti cât mai bine – cu ce, contează mai puţin; alţii, cum erau Poppeye sau Filip, făceau mişto de ei înşişi, de situaţia în care se află, de armată şi în general de lumea întreagă; majoritatea celorlalţi înghiţeau cu noduri, uneori chiar închizând ochii, să nu vadă ce pluteşte acolo, în farfurie; în fine, erau câţiva, precum Cornel, cărora pur şi simplu li se tăia de la prima glumă scârboasă despre mâncare, dădeau farfuria de-o parte, se mulţumeau cu colţul de pâine, de cărat nu puteau să se care, că nu era voie, militarii se aşează şi se ridică de la masă în mod organizat.
La oră fixă, adică treizeci de minute după ce intraseră, SSD-ul (Sergentul de Serviciu pe Divizion) dădu semnalul de ridicare şi plecare. Se încolonară, deja cu câteva procente mai disciplinaţi, mai turnaţi în hainele alea prea largi sau prea strâmte, oricum prea scorţoase, prea străine şi prea uniformizante. Cu fiecare minut care trecea, trupurile lor, fiinţele lor, se decolorau de civilie şi se colorau în acea culoare atât de potrivit numită kaki. Intraseră multicolori pe poarta unităţii, erau deja monocromi în înfăţişare şi tot mai mult în alcătuirea interioară.
SSD-ul îi dirijă înapoi pe micul platou din faţa dormitoarelor şi acolo le dădu comanda:
– În dormitor rupeţi rândurile, marş!
Nu se buluciră, chiar dacă ordinul sugera o perioadă de pseudo-libertate. Dormitoarele le văzuseră când îşi lăsaseră acolo valizele: unul enorm, de 130 de de paturi suprapuse, pentru plutoanele 1, 2 şi 3, celălalt – prin comparaţie – aproape cochet, de numai 40 de locuri. Între ele, spălătorul şi closetele. Ca să ajungi în dormitorul mic, unde fuseseră repartizaţi Cristian şi prietenii lui, trebuia să treci de-a lungul celui mare, printre cele două şiruri de paturi metalice, apoi prin spălător – cinci chiuvete spate-n spate cu alte cinci, despărţite de un zid jos, într-o încăpere surprinzător de luminoasă, spre deosebire de dormitoare.
Îşi lăsaseră bagajele de-a valma, acum era faza cu alesul paturilor. Special fuseseră lăsaţi de capul lor, „cadrele” n-aveau niciun chef să arbitreze.
Dar erau oameni civilizaţi – în plus, obosiţi şi puţin speriaţi – aşa că împărţeala nu dură mult. Unii preferau jos, mai la fereală, alţii sus, mai la aer. Bine-nţeles că prieteniile erau pe primul loc, încât Cristi şi Radu sau Filip şi Iulian se cuplară imediat sus-jos, fără multe cuvinte.
În jumătate de oră erau instalaţi şi, ca la un semn, îşi desfăcură valizele – care se ţineau sub paturile de jos – nu pentru că ar fi avut nevoie în clipa aia de ceva din ele, ci doar pentru a arunca o ancoră în trecutul recent, civil, care începea deja să se estompeze. Ca-n bancul cu marseiezul detaşat la Paris şi vizitat după o vreme de un concitadin sosit pe motocicletă. „Exilatul” se repede cu un cuţit la motor şi-i înjunghie o roată, inspirând adânc:
– Ce aer!!!
Cică marseiezii au un patriotism local exacerbat.
La Moşu’ şi camarazii lui nu era vorba de patriotism, dar toţi traseră tare în piept aerul din valize – stătut, dar de acasă…
Fură lăsaţi în pace până la masa de seară. Bântuiră prin cele câteva încăperi, aproape adulmecând. Descoperiră astfel ceea ce, sub presiunea psihologică a primelor momente, nu băgaseră de seamă: că în spălător mai erau, pe peretele opus ferestrelor, alte cinci robinete, deasupra unui jgheab, destinat probabil spălării picioarelor. Cu apă rece, fireşte, alt fel nu exista.
Cât despre closet – patru cabine cu WC-uri turceşti. Da, patru la 170 de oameni. Cum le-o fi norocul. Şi rinichii. Şi sfincterele.
Cina era pe sistem american: devreme şi cu mâncare gătită. Asemănrile se opreau însă aici. În acea primă seară primiră „balast”, adică pilaf. Din cauza supra-fierberii, în cazane mari, dar probabil şi din alte motive, pe care preferau să nu le ştie, pilaful arăta ca un terci inform, ca o pastă în care cu greu desluşeai ceea ce fuseseră cândva boabe de orez. Elementul exotic al cinei era însă ceaiul, celebrul ceai militar cu care luară astfel prima dată cunoştinţă şi despre care toată lumea era convinsă că ar conţine bromură de potasiu, să nu viseze soldaţii frumos…
– Îl ştiţi p-ăla?, întrebă Mircea şi, fără să aştepte răspuns, continuă: Se-ntâlnesc doi boşorogi. „Băi, Mitică, ţii tu minte când am făcut noi aramata? – Aşa. – Şi ne dădea ceaiul ăla. – Aşa. – Cu bromură. – Aşa. – Ei!, a-nceput să-şi facă efectul!”
Nu râse nimeni. Şi nu pentru că-l ştiau. Ci pentru că se apropia prima noapte sub arme.
La nouă, gornistul sună stingerea. Erau deja în izmene şi flanele de corp, băgaţi sub pături, schimbând impresii, încercând să glumească. Un băiat de la Plutonul 4 stinse lumina. Discuţiile continuară o vreme, apoi se lăsă liniştea, întreruptă o singură dată, când Filip rosti cu voce tare gândul tuturor:
– Una a trecut. Au mai rămas 275…
Fragment de carte, în exclusivitate pentru catchy.ro, la câteva ore după ce a fost scris.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
