Pentru cine n-a avut prilejul să intre într-o unitate militară a anilor 1970, în România – fie şi ca vizitator – descrierea minimală este: nu semăna cu nimic din ceea ce aţi văzut sau v-aţi imaginat vreodată. Pentru cei care – cioc! cioc! cioc! (am bătut în lemn) – au intrat în incinta unui penitenciar, să adăugăm: sunt asemănări consistente.
Dar ei erau atât de tineri şi atât de civili… Ce li s-ar fi putut întâmpla?
Totul.
Imaginea aceea, cu câteva zeci de tineri în ţoale civile, sub un generos soare de octombrie, într-o curte care părea fără limite, prin care erau răspândite nenumărate şi necunoscute clădiri, ba şi câţiva copaci bătrâni cu frunzele încă verzi asigurând o umbră plăcută şi un foşnet paşnic – imaginea aceea avea să dureze câteva minute, până când SISTEMUL îşi intră decis în atribuţii.
Prima dintre atribuţiile unui SISTEM – oricare ar fi acela – primul scop al însăşi existenţei sale este uniformizarea. Dacă ai doi tipi cu părul mare şi trei cu părul mic, nu eşti în sistem. Nu eşti sistem. La fel – dacă unii sunt veseli şi alţii îngrijoraţi. Sau unii vorbesc mai mult. Prea mult. Sau unii sunt mai deştepţi decât ceilalţi. Sau se dau deştepţi.
Nu întâmplător „uniformizare” vine de la uniformă. Şi totuşi, altceva trebuia să preceadă turnarea lor în kaki. Fură încolonaţi şi puşi să meargă – nu în cadenţă, deocamdată – către o clădire. Intrară într-o încăpere cât o sală de sport, întunecoasă, aproape complet lipsită de orice mobilier şi dominată de acel miros care avea să le devină casă, urmau să locuiască în acel miros greu de definit, mirosul de armată, mirosul unei curăţenii obţinute cu forţa, cu violenţă, parcă printr-o bătălie a mirosurilor, în care cele de petrosin şi de detergenţi ieftini, grosolani, reuşiseră să acopere – şi nu să înlocuiască – mirosurile de mizerie care rămăseseră acolo, undeva, dedesubt, ca un strat geologic sub alt strat geologic, pândind un cutremur, o falie ca să iasă la iveală.
Pe trei scaune stăteau trei militari şi în faţa lor erau alte trei scaune. Recruţii ştiau dinainte despre ce era vorba: urma să fie tunşi. Mă rog, dacă acceptăm să numim tuns măcelul care începu imediat, pe trei coloane. O alegere logică de igienă – n-avea sens să fie tunşi în uniforme – avea în acelaşi timp o valoare simbolică: în vreme ce grosul podoabelor lor capilare plutea spre podea, îngroşând un adevărat covor mătăsos, fire răzleţe de păr cădeau inevitabil în şi pe hainele cu care veniseră şi pe care aveau să le predea, împachetate şi etichetate, la magazie. Astfel, un mic „ce” din fiinţa lor civilă – şi ce poate fi mai important pentru un tânăr de 19 ani decât frizura lui? – urma să-i aştepte vreme de nouă luni, în tăcerea cutiilor de carton şi a rafturilor de metal ale unei clădiri întunecate…
Câţiva dintre ei evitaseră supliciul. Ascultând sfaturile unor cuoştinţe, se răseseră în cap încă de acasă. Era şi o simplificare, dar şi o mică primă victorie împotriva sistemului…
Poate că e locul şi momentul să facem cunoştinţă cu personajele principale ale acestei cărţi, acum, când se află în antecamera celei mai teribile schimbări de destin din viaţa lor, la începutul unei perioade care-i va schimba pe toţi în mod fundamental.
Nu mi-a fost foarte greu să-i aleg, dintre cei 172 de boboci ai divizionului TR (militari cu Termen Redus, mai de demult Tineri cu Termen Redus, deci TTR), deşi destui dintre ceilalţi ar fi fost poate la fel de interesanţi şi ar fi meritat la fel de multă atenţie – promit că va veni vorba şi despre ei.
Criteriul meu a fost cel mai important criteriu posibil într-o comunitate de tineri militari: camaraderia. Cei opt care vor fi în prim-planul întâmplărilor – pe alocuri neverosimile – care urmează sunt cei care, opt luni mai târziu, aveau să doarmă în acelaşi cort (de patru persoane!) în timpul aplicaţiei de la Babadag, când au tras cu tunul şi nu mult a lipsit să… hei, hei, hei!, dar să nu anticipăm… De altfel, au făcut totul împreună.
Iată-i:
Mircea Popescu – înalt, bine făcut, genul sportiv, acasă umbla iarna în cămaşă şi o jachetă subţire, şi aia cu fermoarul desfăcut. Degajarea absolută, nejucată, i se fâlfâie de orice.
Andrei Petrescu, „Poppeye” – slab, cel mai contagios râs din sud-estul Europei, enciclopedie rock ambulantă, a reuşit să nu fie primit în UTC până la 19 ani, ar fi fost şi greu, se destabiliza organizaţia.
Cristian Zorilă – slab, complexat, sentimentaloid, crescut în fustele mamei.
Felix Firoiu – ochelarist, slăbuţ, firav, delicat, modest, discret, tăcut, aproape invizibil. Dar folkist!
Filip Popa, „FP-ul” – tare ca stânca, hotârât şi nonconformist.
Petru Negulescu – înalt, dar puţin gârbovit de răspunderea secretelor pe care le ştie şi nu le spune, vorbeşte cu mâna la gură, şoptit, privind prudent în jur.
Cornel Gheorghe – jumătate de buletin, uşor feciorelnic, dar băiat de gaşcă, te poţi baza oricând pe el. A intrat primul pe listă la facultate.
Radu Ciocan – înalt şi solid, oltean dispus la orice pentru orice, extrem de atent cu interesele lui.
Iulian Popa – ochelarist, timid, tendinţe de autoizolare.
Andrei Gogea, „Moşu’” – mai mare decât ceilalţi, de unde porecla, a făcut doi ani de Politehnică, povestitor înnăscut.
Pentru că am pomenit – de două ori – despre facultate, să precizăm că suntem în toamna anului 1975, care intră la facultate face înainte 9 luni de armată, care nu – 1 an şi 4 luni la „trupă”. Cu ceva vreme în urmă TR-ul era 6 luni şi se-ntâmpla după facultate, ceea ce era şi mai scurt, şi mai lax: un sergent de dooj’ de ani nu prea face „culcat”-uri cu un absolvent de doăşpatru, de multe ori însurat, la casa lui etc.
Dar să ne-ntoarcem la bieţii noştri prieteni care, după cositul părului, se-ndreaptă spre magazia de „efecte militare”. Aici, încet dar palpabil, începe să se instaleze haosul, pentru că pretenţia lor ca hainele şi încălţările să li se cât de cât potrivească se dovedeşte a fi fantezistă.
Efecte militare înseamnă: bonetă cu stema de metal galben a României; cămaşă fără guler; veston cu guler tunică, dublat de o fâşie de plastic albă, întru rezistenţă, dacă pielea gâtului tău e sensibilă la aşa ceva, ai pus-o; izmene; pantaloni din aceeaşi stofă ca vestonul, adică de pătură; ciorapi; bocanci – dacă nu-ţi vin perfect, ai pus-o rău de tot; centură lată cu altă stemă pe cataramă, de data asta din metal alb.
Izmenele sunt albe, bocancii şi centura sunt negre, restul e kaki. Kaki-ul, cum ştiţi, e un verde care a ratat şansa de a fi verde. O culoare perfectă pentru camuflaj. Inclusiv camuflajul jegului.
Vânzoleala kaki disperată s-a sfârşit brusc o dată cu intrarea în magazie a unui căpitan care a rostit nu foarte tare, dar extrem de sentenţios, doar două cuvinte, care au reuşit să acopere foşnetele, gemetele şi protestele înăbuşite:
– Adunarea AFARĂ!
În clipa aceea au realizat că, îmbrăcând hainele alea aspre şi încălţând bocancii ăia scorţoşi, deveniseră soldaţi, li se comanda ca atare şi trebuiau să răspundă în consecinţă.
Se buluciră să iasă la lumina zilei, descoperind în curte, cu o surpriză nejustificată, peste o sută de clone ale lor, colegii TR-işti care veniseră mai devreme cu câteva ore sau chiar cu o zi-două şi, uniformizaţi deja, îi aşteptau acum aliniaţi pentru „apel”. Nou-veniţii, aşa cum izbucneau afară din magazie mijind ochii-n soare, arătau de tot râsul: ici o bonetă care ajungea până la sprâncene, colo alta care stătea ca o tichie de cofetar, ici un veston lălâu pe un trup aschelabric, colo altul plesnind pe o burtică supradimensionată, puţini bocanci apucaseră să fie legaţi în şireturi – pe scurt, arătau ca un pluton de militari care fusese surprins de duşmani în timp ce se scăldau şi se-mbrăcaseră în zece secunde.
Peste alte zece secunde, însă, erau integraţi divizionului, aliniaţi şi drepţi smirnă. Ce poate face un ordin răcnit limpede!
– Tovarăşe încheietor de divizion, plutonul unu este prezent integral şi gata să înceapă programul comandat!
– Tovarăşe încheietor de divizion, plutonul doi este prezent integral şi gata să înceapă programul comandat!
Şi tot aşa până la cinci, după care:
– Tovarăşe căpitan, divizionul TR este prezent integral şi gata să înceapă programul comandat!
Ok, n-avem ce face, trebuie să fac un pic de instrucţie cu dumneavoastră.
Unitatea militară este un regiment; regimentul e divizat în divizioane (logic, nu?), de regulă fix două: militari în termen (trupa) şi militari în termen redus (intraţii la facultate); fiecare divizion e divizat (hai că-i frumos, pe bune) în plutoane – TR de la UM 01034 avea cinci; fiecare pluton are patru grupe; fiecare grupă are cam zece militari (aici e o imprecizie supărătoare, dar scuzabilă demografic); fiecare grupă are un comandat de grupă, dintre miltarii ei; fiecare pluton are un comandant de pluton – ofiţer sau subofiţer – dublat de un încheietor de pluton, care e un „gradat”; fiecare divizion are un comandant de divizion, ofiţer superior, dublat de un încheietor de divizion; regimentul are un comandant, ofiţer superior, locotenent-colonel, colonel sau, mai rar, general.
Vă las să respiraţi un pic.
Mai departe: militarii în termen pot fi soldaţi, fruntaşi, caporali sau sergenţi – gradaţi; sergentul-major, plutonierul, plutonierul-major, plutonierul-adjutant şi sublocotenentul sunt subofiţeri; ofiţeri sunt locotenentul, locotenentul-major şi căpitanul; ofiţeri superiori sunt, tot de jos în sus, maiorul, locotenent-colonelul, colonelul „plin” şi generalii; aceştia din urmă sunt generalul-maior, generalul-locotenent, generalul-colonel şi generalul de brigadă. Fiecare dintre aceste grade are însemnele sale specifice pe epoleţi, caschetă, ţinută (vipuşca roşie de general pe pantaloni) – în afară de soldat, care n-are nimic.
De ce trebuie să ştiţi dv. toate astea, de vreme ce între timp s-au schimbat de mult? Păi, face parte din istoria României, nu?
Mă rog, cum credeţi.
După apel, urmă discursul comandantului de divizion, un tip de un metru jumate care părea frate geamăn cu Horia Căciulescu, dar în plus era peltic:
– Comanda la mine! Asa! Dragi tineri recrusi, începând de asi suntesi în armată!
Confirmarea acestei informaţii – pe care o bănuiau deja – fu un mic soc, pardon, şoc, se ia.
– Eu sunt maiorul Ion Bărbus, dar toată lumea îmi spune „Seppelinul”, pentru că, în Academia Militară, la ecsamenul de grad, mi s-a pus o întrebare foarte grea la care inisial n-am stiut răspunsul, dar pe urmă mi-am adus aminte şi ca un seppelin m-am repesit să răspund!!
Pe Poppeye îl buşi râsul. Spre norocul lui, tocmai atunci se auzi un semnal acut de trompetă. Maiorul scurtă discursul:
– DREPŢI! La STÂN-GA!! Spre sala de mese… MARŞ! STÂNGUL!… STÂNGUL!… STÂNGUL!
Într-o cadenţă foarte aproximativă, se îndreptară spre obiectivul indicat.
Fragment de carte, în exclusivitate pentru catchy.ro, la câteva ore după ce a fost scris.
Citiţi şi
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Cum poți avea mai multe ținute din mai puține haine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
