Ajunse, în sfârşit, în faţa clădirii interbelice pe care o vizita atât de des, pe Calea Victoriei. Încă stânjenit, urcă cu capul plecat până la ultimul etaj. Ştia că dincolo de uşa de lemn se găsea fericirea lui cu păr blond şi portjartier din dantelă.
Cum îi deschise uşa, o cuprinse în braţe şi o sărută.
– Iar mi-ai adus flori? îi spuse ea mângâindu-l pe obraz.
Apoi se aşeză cu capul în poala ei şi începură să povestească. Îi spunea mereu aceleaşi poveşti, despre nemulţumirile de la serviciu sau ce a făcut nu ştiu cine, cine s-a mai însurat şi cine s-a despărţit, nimicuri cotidiene care îl făceau să se simtă acasă în acel loc prin care trecuseră prea muţi bărbaţi.
Se ridică brusc şi o întinse pe pat. Îi acoperi trupul cu sărutări şi mângâieri, implorând cu lacrimi în ochi, iar şi iar, să fie singurul ei amant. Ea se lăsă pradă îmbrăţişărilor lui, abia ţinându-şi lacrimile.
Îl iubea atât de mult, dar ştia că nu ar fi fericit alături de ea. Nu îl putea condamna la umilinţa de a fi văzut alături de ea pe străzile oraşului. În plus, cunoştea atât de bine firea bărbătească şi ştia că în câteva luni s-ar fi plictisit de ea. Nu putea să îşi facă atâta rău, cu atât mai puţin lui. În faţa rugăminţilor lui rămase rece, deşi doar ea ştia cât de mult visa să se trezească alături de el în fiecare dimineaţă, departe de tot haosul, de problemele lui cotidene şi de viaţa ei zbuciumată. Însă soarta nu le îngăduia acest lucru şi trebuia să rămână cu picioarele pe pământ.
Câteva minute mai târziu, sleit de puteri, abia dacă mai găsea forţa necesară să o strângă la pieptul lui. Era singurul căruia îi permitea gesturi tandre în afara orelor de amor plătite. Doar clipele petrecute cu el mai puteau alina sufletul chinuit al frumoasei curtezane, însă el nu trebuia să afle asta, pentru binele lui.
Îl mai sărută o dată, înainte să plece, apoi se trânti pe pat şi începu să plângă. Parfumul lui încă era acolo, cu ea, impregnat în aşternuturi. Îl iubea, o iubea, dar nu puteau fi împreună. Ea era doar o curtezană între atâtea, a cărei singură menire trebuia să fie plăcerea.
În lumea ei, nu era îngăduit să iubeşti. Atâtea poveşti se încheiau tragic din cauza acelor naive care credeau că iubirea adevărată le va salva. Când rămase fără lacrimi, se ridică din pat şi îşi aprinse o ţigară. Deschise geamul, iar frigul îi inundă camera şi sufletul. Privea în gol, trăgând din ţigară, în timp ce zăpada cernută din cer se aşternea peste Calea Victoriei…
Guest post by Roxana Ştefania
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
