Prietenele mele au căzut toate, aproape simultan, în plasa unor Adoniși artiști. Exponenți ai unei lumi la care nu am avut niciodată acces nemediat.
Poveștile lor au început frumos, aproape ireal pentru lumea în care trăim. Întâlniri nocturne pe străzile Bucureștiului, lecturi de texte cu pathos, în pielea goală, cadouri făcute chiar de ei, artiștii. La toate activitățile unui cuplu normal se mai adăuga un strop de nebunie, o picătură de creativitate și multe surprize.
Totul era minunat pentru ele, care își trăiau îndrăgostite bezmetic poveștile și pentru mine, care mă hrăneam cu istorii dintre cele mai interesante.
Am început să ies și eu cu ele, să mergem la petreceri care mai de care mai exclusiviste, la vernisaje și la băute după, la bătut Bucureștiul în lung și lat cu bicicleta.
El era acolo, peste tot unde mergeam și noi. Cu mânecile cămășii suflecate mereu din reflex, cu o eșarfă în carouri, aproape mai frumoasă ca a mea. În 3 luni a reușit să treacă de la păr lung, la punk, apoi, ras. Cu pălărie, fără pălărie, dar mereu cu același șarm halucinant. Cât de greu era să mă prind și eu în această poveste, să îmi descopăr Adonisul, după chipul și asemănarea fantasmelor mele adolescentine? El, se pare că, avea cam tot ce trebuie: în primul rând înălțimea potrivită, apoi șarmul de care v-am mai zis, haine pe care și eu mi le-aș dori să le port, talent, sensibilitate de fotograf.
Nici nu știu când am trecut de la saluturi cordiale, la îmbrățișări prietenești, de la petreceri, la întâlniri în trei, noi și cățelul lui adorabil (am uitat să scriu asta la calități). Știu însă cum s-a întâmplat. Toate insectele din lume se luptau pentru supremație în stomacul meu de fiecare dată când aveam o discuție mai mult sau mai puțin serioasă. El devenea din ce în ce mai interesant.
Aveam povestea mea, un soi de idilă ciudată, care nu era relație, dar care era perfectă pentru amândoi.
Deși mi-am promis să nu mă îndrăgostesc cu sete adolescentină, nu mi-a fost greu să uit de promisiune. Ar fi un clișeu teribil să spun că au fost cele mai intense două luni din viața mea sentimentalo-erotico-intelectualo-artistică, dar au fost într-adevăr două luni ciudate, frumoase și foarte ocupate.
Ruptura. Mai bruscă decât invazia fluturilor din stomacul meu. Eu, încercând să nu uit să respir de fiecare dată când îl vedeam, el dependent, și nu de mine, de prafuri albe.
Mi-a luat destul timp până să mă adun, să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Și mai mult timp mi-a luat să mă împac cu ideea că nu acceptă niciun ajutor. Foarte mult timp, până am putut să vorbesc despre asta.
Știu că nu stau bine cu promisiunele, dar mi-am propus să nu mă mai îndrăgostesc de creatori de artă și iluzii, oricât de banal ar suna asta.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
