Eu am văzut totul. Cândva, viața mea a fost fantastică, viața mea a fost un triumf, dinaintea zorilor, când sirena își făcea chemarea și toate străzile îmi prindeau viață până la ultima sirenă a zilei, care chema în uzină inginerii și subinginerii, șefii de secție și mecanicii și pe toți oamenii în halate albastre. Era ceva religios în acest ritual, sirena era muezinul și fabrica de armament era moscheea.
Nu uitați că eu am cunoscut bufetul gării, în care oamenii își cheltuiau răgazul, și morții care trăiau în pădure i-am cunoscut.
Prima dată a venit cancerul.
Primul copil care a murit de cancer a lăsat în urmă un tată slab, căruia i se scurgeau ochii pe obraji, ca lacrimile. Încă trăiește, și dacă nu mă credeți căutați la spitalul de oncologie pediatrică din Marele Oraș. Face escaladă pentru copiii care sunt în sala de așteptare a morții, chilugi ca niște îngerași cărora încă nu le-au crescut aripile, împărțind iubire pe degeaba.
Tatăl acela se urcă pe pereții spitalului îmbrăcat într-un super-erou și zâmbetele urcă atunci peste chipurile celor din sala de așteptare a morții.
Înainte de cancer a fost ploaia acelei primăveri, în care cerul s-a făcut negru, ca într-un blestem biblic, copiii mureau toți de cancer și pe certificatele lor de deces se treceau alte și alte cauze, pentru că acel cer negru nu primise dreptul de a exista, Partidul Unic nu permisese Cernobîlului să ne ucidă copiii și Marele Conducător nu ar fi îngăduit acest amestec în treburile interne.
Copiii erau înmormântați într-o tăcere solemnă, desăvârșită, nici lacrimile nu aveau voie să existe fără aprobare de sus.
Apoi au fost gloanțele și nebunia eliberării și fiecare alee avea un aer de sărbătoare care repede a apus, apoi au venit ordonanțele, disponibilizările, închiderea secțiilor, și în bufetul gării nu mai era loc de răgaz și peste tot era toamnă și eu rămâneam mereu în urmă și lumea se făcea tot mai mare și peste inimile oamenilor mei creștea mai vechea floare a carnagiului și oamenii mei nu mai erau tineri, nu mai erau nemuritori, și timpul care mi s-a dat s-a scurs tot mai repede și mai repede și mai repede, iar acum este mult prea târziu.
Fostele cămine ale liceului industrial sunt acum părăsite, doar ochii șobolanilor sticlesc în întunericul acela, oamenii mei s-au temut că aici se va face un spital de tuberculoși sau unul de nebuni sau unul de bătrâni care și-au pierdut memoria sau unul de leproși sau că aici vor veni și se vor așeza niște nebuni care urmează un guru indian și se împărtășesc, dimineața, unii din pișatul altora, dar toate zvonurile s-au dovedit a fi false și șantierele au fost părăsite și ele și totul s-a furat din fabrica de armament și totul s-a furat, viața oamenilor mei a ajuns o viață de fier vechi și haine la mâna a doua, le-au luat tot și nu le-au dat în loc decât o mână de iluzii pe care le-au îngropat în barbut și în beții la care n-au mai cântat lăutarii și floarea tăcută a carnagiului a crescut și mai mare și mai mare peste ochii mei bătrâni și toți așteaptă acum să mor.
Pădurea a fost vândută și tărâmul morților a fost profanat și boala cancerului n-a mai trecut niciodată, venise ca să rămână cu noi, dar nimeni nu mai e atent la asemenea detalii, fiindcă totul trebuie cumpărat și cheltuit și oamenii trăiesc de mult într-un cimitir, printre alții la fel ca ei, mișcați pe culoarele cunoscute, ca vacile duse la abator, titireze oarecare în mâna zeului-ban.
Într-o vară am trăit boala răpirilor.
Copiii fugeau de acasă și pretindeau că au fost răpiți, se întorceau singuri două săptămâni mai târziu, speriați și înfometați și niciodată nu voiau să spună unde au umblat, dar eu știam.
Eu știam dorința lor disperată de a atrage asupra lor ochii celor care îi condamnaseră la moarte și, poate, la viață, dar ochii lor rămâneau fără culori, și de atunci nu au mai văzut decât în alb și în negru.
Nu uitați că eu am văzut, nu uitați că eu știu, nu uitați că eu am înțeles.
Eu am văzut soții care nu și-au iubit niciodată soțiile, toți acești infirmi de iubire, preferând liniștea conjugală dintr-o nesfârșită lene, oameni care au avut nevoie de menajere și le-au găsit în acele fete tinere și fără minte, chiar și cele mai inteligente, neputincioase în fața vieții, fiindcă mintea urcă în cap după ce ai trăit o viață întreagă, iar ele nu apucaseră să trăiască nicio zi înainte să fie seduse de toți aceștia.
Citiţi şi Sărăcie
Eu am văzut toți oamenii aceștia prinși în capcana timpurilor lor, fără să știe cum să evadeze, i-am văzut pe cei grăbiți escaladând zidurile tuturor iluziilor, fără să ajungă vreodată undeva.
Eu am văzut toate sufletele astea moarte căzând unul peste altul într-o piramidă nesfârșită, un monument care nu s-a ridicat niciodată nicăieri, singurul monument care ar merita să existe. Această piramidă de oameni rămași fără suflete, gata să se înalțe oricând la cer.
Și eu am mai văzut cum, doar și când, numai iluzia cea mai frumoasă dintre toate, iluzia că iubirea poate să existe, strălucește pe cerul lor, care numai și numai atunci există.
Și eu am mai văzut oameni crezând, cu atâta naivitate, în noblețea gesturilor gratuite, în prietenie, în solidaritate, în tot ce nu se poate cumpăra, și am văzut și cum n-au mai crezut, i-am văzut cu viața ruptă ca o zdreanță de demult, purtată de vânt în toate zările.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
