Un fragment din amintirile lui Brad Florescu, călătorul de pe Tedoo.ro.
“Mama nu-mi cumpăra sucuri. E drept, nici nu era prea mare oferta în anii ’80. Doar Brifcor și, dacă știai pe cineva la un restaurant, câteva sticle de Pepsi pe lună. Îmi făcea însă în fiecare dimineață, înainte de a pleca la muncă, o oală mare cu ceai.
Menta proaspătă o adunam eu de lângă cișmea, mușețel aveam în curte, iar tei culegeam de la vecini când înfloreau. Erau atâtea flori că nu aveau ce face cu ele. Chemau tot cartierul la cules. Beam din ceaiul acela o zi întreagă. Ultima ceașcă era cea mai aromată; o beam cu înghițituri mici, ca pe ambrozie.
©Pedro Luis Raota
De la alți vecini luam brânză în borcane mari de sticlă și lapte în sticlă de sticlă. Recipientele se spălau și se umpleau la loc, ba tot cu lapte sau brânză, ba cu bulion, murături, vișinată, țuică, vin, zacuscă, smântână. O sticlă de ulei goală se ducea la alimentară și se primea la schimb una plină (plus diferența în bani, firește). Ambalaje de plastic nu prea erau.
Am fost de mii de ori la cișmea, dar nu țin minte să fi dus vreodată gunoiul. Nu-mi amintesc coșul de gunoi. Nici nu sunt sigur că aveam unul. Mamaia aduna într-un cazan tot ce rezulta de la gătit și, pe după-amiază, dădea conținutul la porci sau la găini. Aveam un câine flocos și rău, pe nume Piki, care se înnebunea după cojile de pepene. Ce nu se putea da la animale se punea pe foc în soba de gătit.
Butelia o foloseam cu zgârcenie, că se stătea mult la coadă ca să ți-o schimbe. Toamna trăgea la poartă o căruță cu cărbuni sau butuci. Era cea mai importantă investiție anuală în energie.
Pe post de aer condiționat aveam o boltă de viță.
…
Vecinii de lângă noi erau machedoni și, pe timp de iarnă, își țineau turma de oi în staulul din curte. Aruncau bălegarul în spate, pe un tăpșan. Toți megieșii veneau și-l încărcau în roabe ca să-l folosească drept îngrășământ pentru grădini. Iar noi, copiii, zgârmam în el după râme pentru pescuit. Era o mină de aur mormanul acela de bălegar.
În afară de brânză, lapte, făină, pâine și untdelemn nu cumpăram nimic de mâncare de la magazin. Oricum nu prea aveam ce, erau anii aceia în care România exporta tot ca să-și plătească datoriile la FMI.
…
Bunica mea a trăit în acest soi de cumpătare timp de 85 de ani și n-a știut nicio clipă că stilul ei de viață se numește sustenabilitate.”
Întreg articolul, aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
