Merg la sală prima oară după o lună de pauză. Ambițios și convins, sala plasată într-un mall luciferic de aglomerat, ca să ajungi în incintă ești obligat să străbați foodcourtul cu burgeri, kfc, lume revărsată de pe planetele înghețatei și te-ai jurat că nu te mai atingi măcar o lună, pen’că ești dependent de înghețată și dacă te pornești pe mâncat, faci ca-n vacanță când ai spart 50 de euro pe gelaterii într-o zi.
În zona restaurantelor, un copil isteric c-o trotinetă aproape mă traversează cu ea, merge cu viteză, se oprește în furoul unei doamne de 60 de ani. Părinții vin din spate, zâmbitori, mândri.
Mă duc să iau o sticlă de apă, mă grăbesc, la fix începe clasa de forță, cu accentul meu, destul de prefăcut amabil, mă rog de doi cetățeni cu produse multe să mă lase să achit in fața lor, mă lasă, nu se strâmbă, nu vomită, noroc cu doamna casieră care a numărat timp de două minute restul de 3 lei și 25 de bani, a câte 5 bani și un ban. O rog să-mi dea doar cei 3 lei, că nu vreau măruntul.
Stă cu ei în mână, îi mai numără o dată, are un blank de 10 secunde imposibile, între noi Narnia, apoi trântește măruntul la grămadă în casă, îmi dă cei trei lei și-mi spune: „no, merci”.
La curs e ceva de 45 de minute pentru oameni cu inima tare. Janos, sau așa ceva, ne îndeamnă să tragem de o frânghie în toate părțile, triceps, biceps, flotări în aer, eu n-am mai făcut sport de o lună, îmi vine să râd, dar parcă și să plâng.
Sunt înconjurat de femei de 50 de ani, care se mișcă infinit mai bine ca mine, eu și ceilalți doi băieți, doi musculoși cam depășiți de situație și ei, suntem o rușine pentru tagma masculină.
În pauzele de 10 secunde, în care ne scăldăm într-o băltoacă de transpirație, doamnele fac glume cu noi, destul de problematice, dacă ar fi să vorbim de corectitudine politică.
O doamnă roșcată, fit toată, cu buzele tatuate, îmi mângâie cu o unghie fuxia brațul și mă întreabă de ce nu stau mai mult la soare, că m-ar prinde niște bronz extra. Apoi îmi face semn să trag mai tare și mimează o formă de biceps de culturist.
Mai sunt 15 minute, seria finală – „mergem spre epuizare” zice Janos – pur și simplu nu-mi mai simt corpul și mă trântesc pe jos. Janos urlă că lui „nu-i plac oamenii lenți”. Dacă aș putea, aș râde, dar nu-s în stare să mă ridic de jos.
Îmi spun că nu pot să renunț, n-am făcut sport de o lună, trebuie, pulsul e razna, picioarele mi se taie, mă târăsc printre femeile de vârsta maică-mii și stau într-un colț.
Nu recunosc sala, sunt într-un mall din fuckin Ardeal, Janos urlă-n continuare împotriva lentorii, ce caut eu în viața mea, aș putea să mor și nimeni nu și-ar da seama.
Îmi dau seama că e un atac de panică, nu-mi simt mâinile, mă trântesc pe spate și iau telefonul în palme. Încep să scriu, parcă îmi revin ușor-ușor…
***
Pe seară am fost la o terasă. Am plecat de acolo și, la ieșire, am găsit bicicleta cu un cauciuc dezumflat. În parcul Central din Cluj, la parcarea din fața restaurantului unde am stat.
N-am avut nervi să verific dacă a fost tăiat, o s-o duc la reparat luni, o umflă sau îi schimbă cauciul și case closed. Acum o săptămână, cineva i-a tăiat frâna de mână. Am reparat-o și atunci.
Între timp, era să mor de vreo șase ori pe povestea asta cu șoferii ardeleni care conduc ca-n Egipt, nu dau prioritate, merg sigur peste viteza legală și pentru care bicicliștii nu există.
Tot între timp, am auzit de la vreo șase oameni cărora le-au fost furate bicicletele în Cluj, deci să mă bucur că încă nu s-a întâmplat asta.
Altceva voiam să zic. Când am găsit cauciucul dezumflat și am realizat că va trebui să mă târăsc pe lângă ea până acasă, am simțit o stare de deznădejde și abandon.
Mi-am amintit instant de un episod de pe la 9-10 ani, când tata îmi promisese că-mi cumpără role și l-am așteptat să se întoarcă de la muncă, ca să mă ducă la metro să mi le aleg.
Mama îmi zicea să urc în casă că sigur nu vine, c-a uitat, eu nu-mi puteam imagina că a făcut asta. Știa cât mi le doream, toți copiii aveau. Eram singurul care fugea fără roți prin cartier.
Treceau vecinii de mai multe ori prin scara blocului și mă întrebau ce e cu mine acolo. Nu puteam s-o exprim așa, în cuvinte, dar simțeam că le e milă de mine. Asta mă durea mai mult decât dacă n-ar fi venit tata.
Îmi imaginam că ei știu că, de fapt, tata n-o să-mi cumpere role. Îmi imaginam că tot cartierul știe. Dar am fost învățat să nu arăt că știu lucrurile evidente, să mă comport ca și când sunt așa cum vreau până apar sau dispar.
Eram relentless. S-a făcut ora 21 seara și tata încă nu venise. Mi se făcuse foame, mâncasem niște eugenii. Tata a venit într-un final și pentru o secundă mi s-a părut că nici nu mă recunoaște.
Îl sunase un vecin să-i spună că stau de nu-știu-câte ore în fața ușii de la scara blocului. Mi-a spus c-am înțeles greșit, că nu-mi cumpără role, de fapt.
Am simțit că parcă mă împinsese cineva de la etajul 10 și nu mai ajungeam niciodată la parter.
Între timp, am avut vreo cinci perechi de role. Și cu toate astea, uneori, când îl văd pe tata, și acum, îl văd venind pe scara blocului și parcă nu știe cine sunt.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Ce trebuie să conțină garderoba de sport a unei femei active
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
