Sfârşit de mai cu soare şi adieri proaspete, amiază.
Ea ajunse mai devreme, se aşeză tacticos pe scaunul confortabil. Terasă micuţa şi cochetă, pierdută în vegetaţie, estompa agitaţia şi forfota citadină. Adora atmosfera de aici, totul avea un aer boem, de secol trecut. Îşi fixă privirea asupra băiatului ce venea să ia comanda. Acesta se împiedică de două ori până ajunse la ea. O amuză, dar se abţinu să pufnească în râs. Apă, lămâie… ba nu, …felii de portocală… gheaţă şi un strop de miere! Băiatul-cu-comanda plecă năuc.
Faţa i se lumină când îl zări pe… El. O sărută pe obraz. Îşi căutau privirile. Se aşeză lângă Ea. Ce mult îl iubea… ce mult îl iubea!
Îşi aducea aminte şi acum ce comandase El, un soi de pește simadicos preparat alambicat şi despre care tot El comentase că nu era cum se aşteptase.
„Doamna e pregătită pentru Fericire? Fericire în… Doi?” vocea lui sună fermă şi hotărâtă, masculină şi încărcată de inflexiuni doar de Ea ştiute.
Ochii i se umeziră pentru o secundă, ştia şi simţea ce înseamnă această întrebare! Da! Da! Era pregătită! Era… Fericită! Timpul se oprise în loc, lumea era a Ei, iubea! era iubita! iar acum El…voia să o pregătească pentru un legământ de Fericire… în doi!
*
Nimic nu se schimbase, acelaşi aer boem, aceeaşi masă, acelaşi scaun – care acum parcă îi sfredelea pielea, acelaşi băiat-cu-comanda, năuc şi împiedicat, pierdut în privirile Ei.
Doar că… zilele de vară-primăvară trecuseră, venise toamna cu furtuni şi ploi şi iar furtuni… şi apoi frigul iernii… O iarnă rece şi indiferentă care se încăpăţâna să nu mai plece, nici acum… când era din nou… mai sau poate iunie!
Îşi plimba degetele pe braţul scaunului alăturat. Scaunul lui…
Erau atât de aproape şi totuşi atât de departe! Nu-i adevărat! îşi şoptea amăgitor în gând. Te iubeşte! doar ţi a spus-o de atâtea ori! aşa e… o iubea, verbal!
Formă numărul lui… sunetul era gol şi pustiu… nimeni nu răspunse. Sigur avea să o sune El mai târziu, mult prea târziu… ştia deja toate explicaţiile posibile şi imposibile pe care El i le va înşirui… Ea se va preface că-l crede şi-i va zâmbi frumos, s-a mai închis o uşă…!
O lacrimă sărată i se prelinse pe obraz, coborî uşor pe gât şi se pierdu, lăsând în urmă o dâră şerpuitoare.
Băiatul-cu-comada apăru de niciunde şi o întrebă politicos: „Nu vă supăraţi, mai aşteptaţi pe cineva? ….aaaa mai trebuie să vină cineva?” repetă el.
Ea îl privi straniu, prin el: „Da, aveam întâlnire cu… Fericirea! Dar nu azi… poate mâine!”
Băiatul-cu-comanda zâmbi tâmp. El nu voia decât să ştie dacă e liber scaunul!
Ea se ridică, achită nota, schiţă un la revedere şi plecă.
Păşea apăsat pe străduţa înverzită cu case frumoase.
O copiliţă murdară şi oacheşă îi tăie calea: „Trei la cinci lei!! Trei la cinci lei! Tanti! Tanti! Trei la cinci lei!!” Vindea trandafiri de grădină, galbeni şi roz pal, cu mulţi spini, parfumaţi.
Scoase o bancnotă de o sută, alese un fir cu codiţă lungă, rose, nedeschis încă. Copiliţa se scuză şi spuse plângăcios că nu are rest…
„Ce ţi-ai cumpăra dacă toţi bănuţii ăştia ar fi ai tăi?” întrebă Ea.
„Fără să ştie nimeni?!”, ochii ţigăncuşei cu trandafiri străluceau lacom.
„Fără…”
Nu mai aşteptă răspunsul fetei, parfumul delicat şi trandafiriu o duse cu gândul departe.
„Tanti!! Tanti!! Săru’mâna, tanti! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Să fii Fericită, tanti!!” copiliţa de ţigan bodogănea veselă de răsuna toată strada.
Guest post by Cristina Filimon
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
