Am zis că am s-o fac și iată că am plecat! Pe 4 iunie, m-am pornit înspre Indonezia pe bicicletă. 5.633 de km din cei aproximativ 15.000 la cât am evaluat întreagă distanță, pe două roți, iar restul, cu avionul. Voi flutura tricolorul prin Bulgaria, Turcia, Georgia, Armenia, Iran, Thailanda, Malaezia, Singapore și Indonezia și am la dispoziție 88 de zile să ajung în Jakarta, unde voi începe cursurile la Institutul de Artă Indoneziană din Padang Panjang.
Plec singură și mă bănuiesc de egoism și vanitate. Să împarți drumul înseamnă să faci compromisuri cu partenerul de drum. Aș fi atentă la nevoile celui de lângă mine cu riscul să-mi perturb ritmul. Și mai cred că o astfel de experiență trăită singură aduce o cunoaștere de sine pe care altfel nu ai cum s-o obții. Nu cred că are rost să formulez un de ce. Mă concentrez pe cum. Tot auzim de testarea limitelor, de părăsirea zonei de confort – ce te faci atunci când te simți în largul tău doar când orizontul e tot timpul în mișcare, când azi nu-i ca ieri și mâine habar n-ai ce-ți rezervă, când ideea de a participa la o seară de cocktail îți surâde mai puțin decât o noapte de campare solo la margine de pădure? Eu îmi caut confortul în drum spre Indonezia.
Vor fi momente în care voi tânji după o îmbrățișare, după apropiere umană; acelea vor fi clipele în care voi da de greu. Dar e corect să simți nevoie de altcineva în astfel de clipe? Doar când îmi voi fi suficientă eu mie cred că îi voi aprecia pe ceilalți la justa lor valoare. Participarea altcuiva ne dă un confort emoțional, dar nu presupune neapărat împărtășirea experienței. Simplul fapt că suntem diferiți ne face să trăim diferit aceeași experiență. Dar să nu exagerăm caracterul inițiatic al acestei aventuri.
În timpul pregătirilor, au fost și momente tensionate în care am simțit, ca femeie că nu-mi permit momente de slăbiciune, că orice scăpare mă va eticheta drept femeie crizată. Habar n-am dacă într-adevăr era cazul, dar mă simțeam încolțită uneori în relația cu cei din jurul meu. Când te pregătești pentru o astfel de aventură și nu ai nici un fel de experiență anterioară există mult zgomot, nu numai din partea celor care nu concep alt mod de a trăi și alte așteptări decât cele pe care le înțeleg ei. Zgomotul vine și din partea celor bine intenționați. Fiecare știe cum e mai bine. Voi vedea pe propria piele cum e mai bine pentru mine. Am început de la zero. Nu chiar zero. Aveam bicicletă. În rest, nici măcar un sac de dormit. Am campat solo pentru prima oară la o margine de pădure pentru a-mi face o idee despre cum va fi pe drum. A fost terifiant și va mai fi, până mintea mi se va obișnui cu liniștea spartă doar de zgomote de conuri de brad în cădere.
Schița asta e făcută azi dimineață. Prima de pe traseu. Locul pare sălbatic. E lângă un hotel de fapt. Tot drumul între Balcik și Varna îți lasă impresia că dacă localnicii și-ar părăsi casele, natură ar înghiți totul în câteva luni. Azi e a cincea zi de când sunt pe traseu. Doar azi-noapte am început să conștientizez grozăvia experienței pe care mi-am propus-o. Adevărul e că este nevoie de un pic de inconștientă să te încumeți la asemenea drum. Gândul mi s-a blocat pe “Îmi doresc”, “Vreau”. Nu am procesat dincolo de dorință: consecințe, implicații și mai ales grijile la care îmi supun familia. Dar cred că mai egoist decât cel care pleacă, e cel care nu lasă. Familia mea a renunțat la confortul propriei liniști pentru a mă susține și îi sunt profund recunoscătoare.
N-am zăbovit prea mult în Balcik și am luat iar calea înspre Varna. A urmat un sus-jos-sus-jos până în Kranevo. Am depășit iar sută de km. Începusem să vânez loc de campat dar nimic nu făcea cu ochiul: parcă e prea în bătaia lumii, n-am cum să pătrund de vegetație, pământul e inundat. Într-un final mi-a atras privirea un colț de grădină care aducea mai degrabă cu o margine de pădure. Am cerut voie să campez și m-am instalat. La un moment dat aud foșnete și, teribil de speriată, deschid cortul să văd despre ce este vorba. Erau doi arici care se hârjoneau. Pentru astăzi nu-mi rămăseseră decât 25 de km așa că dimineața a decurs molcom. I-am curățat lui Nelu pinioanele și lanțul. I-am mai reglat saboții-frână pe față. Am desenat. Mâine (n.red. 9 iunie) reluăm drumul și înnoptăm în Burgas. Sper ca în trei zile (două de fapt) să trec graniță cu Turcia. Să vedem dacă îmi ies socotelile. Dar indiferent ce-mi rezervă drumul, voi ști că am încercat. Înfrângerea vine în momentul în care renunț.
Vă las cu o Varna văzută de sus.
Pe Alina o puteți urmări aici.
***
Alina nu este un sportiv de performanță. Însă cicloturismul presupune anduranță a spiritului în primul rând. Este un om obișnuit care și-a propus o experiență inedită, fapt care face lucrurile mai interesante. Ea și-a propus să documenteze pe blog-ul proiectului, Artsy Wheels, întreagă experiență prin desene, ceea ce aduce unicitate chiar și printre practicanții de cicloturism. Pentru a strânge banii necesari Alina a desfășurat o campanie online de crowdfunding. Însă cicloexpediția nu ar fi fost posibilă fără sprijinul sponsorilor: Nikon, Traveo, Mountain Shop, iCycle, Sprint Bikes, Cool Sport, Shillex, Unior Tepid, KTM.
Citiţi şi
Bulgarul Vasil – model de branding cultural inteligent
Minunile lumii antice, reconstituite digital, minunile lumii moderne, de văzut pe viu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
