Ziua a trecut calmă. Am tot așteptat o floare, un cadou micuț, ceva care să marcheze ziua de Valentine’s Day. Oricât am spune că nu contează, că e sărbătoare americană, că e o prostie, că Dragobete… totuși contează. Pentru mine, da. Oriunde întorci capul, vezi numai inimioare, bărbați sau femei cu flori în mână, oameni fericiți care sărbătoresc. Chiar dacă pare ușor stupid, superficial, sau prea puțin românesc, vrei și tu. Eu recunosc, vreau.
Îl văd că se face că nu știe că e Valentine’s Day și mă gândesc amuzată, că, precis îmi pregătește o surpriză așa cum a făcut în cei opt ani de când suntem împreună. Fără doar și poate, cei mai frumoși ani din viața mea. Îl urmăresc cu privirea și, de fiecare dată, fără excepție, simt că mi se împăienjenesc ochii, de cât de drag îmi este și de cât de mult îl iubesc. Eu i-am cumpărat un ceas. Am trecut pe la mall zilele trecute și el s-a uitat cu jind în vitrină, dar a spus că e prea scump și că poate nu e momentul. Când am ieșit ieri de la coafor, i l-am cumpărat. Nimic nu mă face mai fericită decât sclipirea ochilor lui și bucuria nedisimulata, sinceră ca de copil, pe care o are când îl surprind cu câte un cadou pe care știu că și-l dorește.
Se face seară, se termină programul de muncă și închidem firma, plecăm acasă. Pun masa și mâncăm ca și când ar fi o seară oarecare. Îi intru în joc și mă prefac și eu că e o seară oarecare. Mă amuză gândul că o să scoatem amândoi cadourile probabil înainte de miezul nopții și el va fi crezut că eu am uitat și că voi fi prinsă în sfârșit “pe picior greșit”, eu, aia care nu uit nimic niciodată. Că o să râdem, o să facem dragoste… Doamne, ce mult îl iubesc! Se face unsprezece și jumătate noaptea. Ne uităm amândoi la un film piratat de pe internet. Lui îi sună telefonul. Răspunde mormăit și monosilabic, ca de obicei. Îmi spune că e frate-su care are o problemă, nu vrea să urce la noi în casă ca să nu deranjeze la ora aia și că l-a rugat să se ducă el la benzinăria care nu e departe de casa noastră, să se întâlnească acolo. Îmi spune că în treizeci de minute e înapoi. Relaxată îi spun “la revedere” și, mă întreb ce cadou o fi, de a trebuit să-l țină ascuns în altă parte? O fi voluminos. Nu-mi trece nimic prin cap. Mă duc în baie, îmi împrospătez machiajul. Îmi pun o rochiță drăguță și sexi, pun cadoul pe care i l-am pregătit la îndemână și, ca orice femeie lipsită de imaginație, aprind lumânărele parfumate și, cu ochii pe ceas, aștept să treacă timpul.
Și timpul trece. Sunt ca în „Marile speranțe”; s-au topit și lumânările. Îl stiu vorbă lungă, dar e deja unu și jumătate noaptea! Fac ceva ce nu obișnuiesc să fac când îl știu plecat pe undeva cu prietenii sau cu frate-su, îl sun. Are telefonul închis. Îmi sun cumnata. Aia e și ea o furie toată. Voia să mă sune și să mă întrebe dacă știu ceva de bărbatul ei, dar i-a fost jenă să mă deranjeze în noaptea de Valentine’s. Amandouă suntem deja uragane și ne alimentăm reciproc. Și soțul ei are telefonul închis. Facem scenarii, presupuneri, cumnată-mea înjură toate curvele de pe fața pământului. Eu nu cred că e vorba de așa ceva, mă tem să nu fi pățit ceva grav. Mă gândesc să sun la spitale. Ea, mai versată și mai trecută decât mine prin din astea, îmi spune să-mi văd de treabă, că ăștia doi sărbătoresc pe undeva cu niște fufe. Am mari îndoieli. Am cel mai bun, mai frumos și mai minunat bărbat din lumea asta. Exclus! Punct.
La șase de dimineața, imi intră pe ușă „lumina ochilor”. E bine mersi. Nu l-a omorât nimeni, nu l-a călcat mașina, nu e mort, nu e bolnav și nu are în mână niciun cadou, nicio floare. Își compune un aer uimit când mă vede trează, cu machiajul scurs de atâta plâns, îmbrăcată stupid pentru ora șase a diminetii. Pare ușor uimit că eu sunt indignată că el a ajuns aseară în club cu frate-su, nu din alte motive, dar ca să vorbească niște afaceri cu niște unii, pe care, desigur, eu nu-i cunosc. Ce atâta tragedie? De ce dramatizez atâta? E rândul meu să fiu siderată de ceea ce aud și văd. Îmi vine sa-l întreb unde e bărbatul meu iubit? Ce a făcut cu el? Cine e persoana din fața mea, care se află în frumosul trup al iubirii vieții mele? Devin brusc geloasă. Îl întreb direct, sărmana de mine, crezând că îmi și poate răspunde sincer: Ai o altă femeie? Ai pe altcineva, de ai vrut neapărat să petreci Valentine’s Day cu ea? El se uită neutru la mine îmi spune că nici nu a știut că e Valentine’s Day. Asta mi se pare deja prea mult. Îi strig în fața că până și cluburile au fost pline de inimioare și ursuleți stupizi. El e imperturbabil. Se duce să se culce si-mi aruncă peste umăr că e surprins de atitudinea mea, nu mă știa geloasă și asta este o față care nu-i place. Răceala lui m-a amuțit. Am lăsat lucrurile așa. El a adormit, iar eu mi-am ros unghiile până la sânge. Am lăsat să treacă un pic de timp, câteva zile. Mi-am spus ca toți bărbații mai fac tâmpenii. Ce rost are să ne certăm de la atâta lucru. I-am dat ceasul. S-a bucurat. Însă eu nu am mai avut liniște. Voiam să știu care femeie „îmi suflă în ceafă”. Voiam să știu dacă e mai bună, mai frumoasă mai… decât mine. Voiam să știu cu cine mă lupt. Voiam, voiam, voiam. Și am aflat. Nu era o femeie. Era un bărbat. The end.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Da, dragostea este un accident!
De Dragobete, iubește românește! Ghidul celor mai frumoase cadouri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
