Am vrut să fiu amanta perfectă. Dacă nu am reușit să fiu soția perfectă, măcar să excelez în rolul de amantă. Mi-am spus că asta ai așteptat atunci de la mine și am vrut să îți arăt cât de femeie am devenit în toți acești ani. M-am și simțit amanta perfectă. Simțeam că m-ai căutat în toți acești 20 ani și m-ai regăsit așa cum mă doreai tu.
Eram tot ce nu fusesem atunci la începuturi. Sub privirile tale devenisem acum fatală, senzuală, elegantă, impecabilă, elegantă, Am învățat, după atâția ani, să port dezinhibată lenjeria intimă provocatoare și să o scot la fel de dezinhibată, să port ruj roșu și să îmi pregătesc trupul pentru tine. Pătrundeam, sigură pe mine, în scara blocului sau în mașina ta. Știam că trebuie să mă feresc, pentru tine, dar eram atât de mândră de mine. Îmi venea să strig, să mă vadă lumea, eram perfectă, îmi spuneam, în dreapta ta. Mereu pregătită să te ascult, să îți răspund, să te iubesc. De la buze până la coapse și să te las să mă ai așa cum voiai tu. Mereu cum voiai tu. Şi mă simțeam invincibilă. Pentru prima dată, în iubire, mă simțeam invincibilă. Și mereu cu fluturi. Fluturi pe care mi-i zăpăceai tu. După atâția ani încă îi aveam. Crescuseră, erau mari acum și tot mai greu de stăpânit. La orice semn al tău deveneau sălbatici.
Dacă la început la fiecare întâlnire mă temeam că va fi ultima, că se sfârșește la fiecare telefon, cu timpul am început să cred. Nu, nu în sensul bun să cred în tine. Devenisem încrezută, mi se cuvenea totul, mi te cuveneai. Eram amanta perfectă. Cine nu m-ar fi vrut? Mereu disponibilă, niciodată deranjantă. Îmi scriai, îți scriam, mă sunai, îți răspundeam, mă chemai, alergam. Și întotdeauna veselă. Cine ar fi vrut o amantă tristă care să se plângă, să povestească de nopțile întregi nedormite sau de spaimele ei? Nu, totul era perfect pe norișorii mei roz.
Câteodată erai și tu tristuț și trebuia să te asigur că totul va trece, că tu erai cel mai bun, că o vei rezolva și pe asta. Pentru ca așa știam. Pentru mine erai cel mai bun. Și deveneam tot mai încrezută. După atâta timp, îmi spuneam, tu împărțeai toate astea cu mine. Doar cu mine, din toată lumea asta mare. Ce îmi mai puteam dori? Era ceva ce nu trăia oricine.
Și mă iubeai, Doamne, cum mă mai iubeai, când erai cu mine. Nimeni nu mă iubise așa. Și simțeam că atunci mă iubeai doar pe mine. Dar după un timp ştiam, cu cât mă iubeai mai mult în acele momente, cu atât mai rău îți părea după. Un după în care te simțeam cum fugi, cum te ascunzi. La început mi-era teamă. Credeam că te pierdeam.
Apoi am înțeles. Cu cât te ascundeai mai mult, cu atât mai vinovat te simțeai. Și apoi te cuprindea iar dorul. Și îmi era atât de bine cu dorul tău. Și ne era tot mai bine. Și mă căutai tot mai mult. Și uite așa deveneam tot mai încrezută. Tot mai sigură pe mine. Îndrăzneam să fiu mândră. Să mă laud. Să uit că nu ești al meu. Să mă gândesc ce aș face dacă mi-ai spune să mergem până la capât. Care o fi el.
Și când am fost cea mai plină de mine, când m-am simțit cea mai iubită… mi-ai tras-o. În cel mai realist și mai dureros mod. Nici nu mi-am dat seama că nu mai erai. Căutam cu disperare un mesaj, un apel, un semn. Nu mai era nimic. Și, dintr-o dată, am simțit că nu mai am putere. Pentru nimic. Că nu mai pot aștepta alți 20 de ani pentru o nouă șansă.
Și nici că voi mai iubi la fel.
Pe nimeni.
Guest post by Dasia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
