Nu, poetul nu „încearcă” să sugereze, cum am mai auzit prin compunerile școlarilor care cred că literatura e scrisă în ciuda timpului lor liber, iar scriitorii nu sunt decât niște indivizi enervanți care n-au altă treabă decât să fi scris, uneori prea mult, și poate că nici „nu s-au gândit” la ceea ce trebuie să apară în comentariile pentru examene. Nu, poetul nu „încearcă” să sugereze, el se dezbracă de cuvinte ca de o haină pe care o așază la picioarele semenilor săi, ca să le facă mai ușoară călcătura și mai ferită de noroaie. Cele zilnice, pe care le răscolim în picioare umblând năuci după iluzii și fantasme, pe care le înecăm seara, odată cu oboseala, între pernele moi. Acele momente în care ne întoarcem la carte, la poezie, ca să ne liniștim sufletul agitat de tumultul aparent nesfârșit al zilei. Ne refugiem ca într-o oază de liniște, în gândurile altuia, al cărui nume îl uităm, cel puțin pentru câteva momente, așa cum ne uităm pe noi, suferințele noastre și tot ceea ce ne preocupă.
Scrisul e locul în care existența capătă sensul tainic și adevărat pe care în viața reală nu îl putem percepe, din cauza distanței față de noi înșine și de convențiile relațiilor în care ne aflăm. Dincolo de contrastele realității obiective din care facem parte, literatura ne aduce într-un loc în care toate asperitățile se netezesc, forțate de sinceritatea și intensitatea trăirii, pe care numai anumite cuvinte o suportă. De ce citim? Pentru că ne e dor.
Cred că fiecare din noi tânjim, în forul interior, poate nemărturisit, după câteva momente în care să ne retragem în sine, acolo unde legile nescrise reconfigurează întreaga hartă sufletească, și, totodată, să putem avea confortul de a realiza că nu suntem singurii care trăim viața cu o dramatică intensitate, aceeași în clipele de extaz sau de agonie. Caracterul universal al emoțiilor noastre nu poate fi cunoscut decât prin contactul viu cu celălalt, prin intermediul unor mediatori care fac posibilă trezirea afectivă și vibrația la unison, iar unul dintre aceștia este Poezia. Născută din starea de grație, ea sublimează prin limbaj inefabilul, reverberează în conștiința lectorului, de unde se întoarce către autor sub forma gândului îmbibat cu emoție, ca o monedă de schimb pentru un fel de sacrificiu ritualic. În acest pact între cele două instanțe, schimbul e reciproc avantajos, pentru că demonstrează puterea de neîntrecut a spiritului care poate schimba lumea sau, de ce nu, poate instaura o alta mai luminoasă. Versul nu e aspru, el nu blestemă, nu rănește, ci descântă și vindecă. E parte dintr-un om care se oferă celorlalți fără inhibiții, iar gestul lui de iubire necondiționată îi dă dreptul de a trăi printre oamenii care știu să prețuiască această dăruire, înțelegând că acolo unde două conștiințe se ating, sau două suflete, se produce revelația unor adevăruri absolute. Ceea ce căutăm o viață întreagă, petrecută într-o lume a falselor valori și simțiri, putem regăsi în câteva cuvinte care au cristalizat aceeași stare. Toate incertitudinile, confuziile, angoasele și întrebările rămase până atunci fără vreun răspuns se limpezesc în gândurile poetului care le-a anticipat sau le-a trăit aievea și el, transformându-le într-o țesătură de semne recognoscibile nu doar grafic, cât, mai ales, ca semnificație ascunsă, profundă. Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea, e mâna care inițiază în marile taine ale existenței umane, pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă. E mâna care te înalță, mâna care hrănește (în toate sensurile) și aceea care te conduce prin labirint, când te-ai pierdut și ai ratat ieșirea. E un fel de semn al naturii noastre divine, care ne apropie între noi, cei muritori. Poezia, da, ne ia câteodată cuvintele și le rostuiește după cum au venit sub mâna pricepută a celui menit să le aștearnă pe hârtie. Uite așa. Astă seară, lecția despre iubire și timp, la catedră Adrian Păunescu, dincolo de noi, în lumea lucrurilor intangibile, dar palpabile prin închipuire.
Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Ce faci la ora când mi-e dor de tine
Și niciun fel de răni nu te opresc
Să-mi reconstitui trupul în ruine
Și să-mi refaci tot viciul omenesc?
Ești țipătul plăcerii îndrăznețe
Și te implor, ca într-un turn complex,
Să-mi regăsesc plăceri din tinerețe,
Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.
Mi-e teamă de o vârstă fără milă
Când am să cad la pragul tău, înfrânt,
Și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă
Să mă mai scol nebun de la pământ.
Nu știu ce faci când eu îți caut gura,
Cu nebunia de soldat bătrân,
Ce-și vindecă în cer harababura
Și-mi dai motiv în viață să rămân.
Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
Te recompun cu gust de mere coapte
Și nici nu știu, de fapt, ce fruct ai fost.
Eu te iubesc cu lipsa de rușine
A unei făr’delegi cu chipul tău
Și-atât cât te blestem, îmi este bine
Și-atunci când nu te simt, îmi este rău.
De sus, din avionul ce m-aduce
În vatra ta, te văd și te rescriu,
Ești condamnată la aceeași cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.
Și nu-nțeleg ce poți acolo face
Fără întregul meu absurd blestem,
Hai, neagra mea, arată-te încoace
Și-aș vrea sorbindu-ți noaptea să mă tem.
Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
Te gust pe nesimțite și mi-e bine
Și te găsesc intrată în pământ.
Eu simt că mor păzindu-te de toate
Și n-am să mai rezist măcar un ceas
Să te culeg din tot ce nu se poate
Și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.
O, negricioasă fără de lumină,
Mă tem că, într-o noapte, vei pleca
Și-atunci te rog, din marea mea ruină,
Închide viața mea cu viața ta.
Sursă foto: avante.biz.com
Spune-mi ceva
Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.
În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.
Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.
Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.
Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.
Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.
Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
