– Îmi dai voie să mă aşez lângă tine?, mă întrebă direct, fără politeţuri inutile.
Am privit-o de jos în sus. Elegantă în rochia ei de muselină neagră şi delicată, rafinată, cu ochi de cocotă de lux, învăţată cu toate cele ale oamenilor. A zâmbit. Ştia ce gândesc, apoi a râs de frustrarea mea. S-a aşezat. Mâna fină, acoperită de o mănuşă albă de catifea nu sugera nimic altceva decât delicateţea unui crochiu.
– Ar trebui să mă cunoşti şi să mă iubeşti, îmi zise amuzată.
– N-am gusturi din astea, am făcut bosumflată de mai degrabă de prezenţa ei de neignorat, invazivă. A râs.
– Sunt totuşi cea mai bună prietenă. N-am părăsit pe nimeni niciodată, mi-a zis şi a cerut două cafele. Ştia şi cum prefer cafeaua. M-am amărât.
Şi-a aprins o ţigară lungă, ultra-subţire din care emana un miros dulceag de iasomie şi tutun fin. Îmi plăcea. Îmi depăna amintiri despre oameni şi vieţi.
– Voi, oamenii ăştia, sunteţi incorigibili. Mereu credeţi că raţiunea de a fi are de-a face cu orice altceva decât cu a trăi pur şi simplu.
– Auzi, ce vrei de la mine?
– Să stăm de vorbă. Ca două bune prietene ce suntem. Ne ştim demult doar.
– Ba nu ne ştim defel.
– Ei, cum să nu? Ne-am întâlnit de atâtea ori. Bine, n-am fost mereu o doamnă ca acum, dar trebuie să recunosc, mi-ai dat de furcă.
– Eu??
– Da, tu.
Mi-am amintit chipul bătrânei care îmi zâmbise pentru ultima oară într-o cofetărie în care îi dăruisem o prăjitură, iar ea îmi dăruise povestea ei de viaţă pe care am păstrat-o cu înfiorare.
– Da. Unii oameni, dacă îşi spun povestea vieţii, mor. La alţii e chestie de proiecţie. Nu se mai pot vedea în viitor şi… Gata, a râs discret dar copios spre marea mea enervare.
Apoi mi-am amintit toate acele clipe agonizante de viaţă.
– Eram şi pe-acolo. Dar alea erau bătăliile tale. Te-am invitat şi atunci la o cafea, dar m-ai refuzat. Încă nu venise vremea să ne împrietenim noi două.
– Du-te dracu’!
A izbucnit în râs şi a aplaudat.
– O lady n-ar vorbi astfel, dar trebuie să recunosc, prefer doamnele temperamentale. Stai liniştită. Am venit doar pentru că m-ai chemat. Şi am venit să-ţi spun că, deşi n-ai zice, îţi amintesc mereu cât de vie eşti. De altfel, am mai stat noi două pe-aproape. Într-o vreme îţi aduceam cafeaua în fiecare dimineaţa la pat, cu o floare lângă. Drept, nu cu mâna mea. Dar nu contează. Erai fericită. Nu m-ai intuit. Totuşi, mă iubeai.
Era cinică şi îşi râdea de emoţiile mele. Îşi permitea. Avea tot timpul de partea ei. Îmi venea să-i arunc cafeaua în cap. Apoi, mi-am amintit. Într-o zi o vizitasem pe Dalita, bătrâna doamnă scăpătată de forţa împrejurărilor şi a istoriei. Îmi plăcea să stau cu ea, iar ea, deşi avea în faţă o copiliţă, se bucura de puţină companie sfredelitoare în de ce-uri. Privise în ziua aceea dincolo, departe. Era tristă. Ştiam. Ori de câte ori îşi amintea de cei dragi pe care îi pierduse, de iubirile neuitate, durute, pierdute şi ele, de viaţa trecută, se întrista.
– Îmi pare rău doar că n-am iubit mai mult, oricând, fără să-mi pese de trecut, de viitor, de regulile altora, ci doar de inima mea şi fără teamă de suferinţe, îmi zise atunci Dalita.
Mi-am ridicat privirea din farfurioara de sticlă sculptată în dantelării fine, lângă care stătea cuminte paharul cu apă, elegant, şi linguriţa filigranată de dulceaţă. A oftat.
– Ştii copilă, moartea nu vine când vrea ea. Moartea vine mereu când vrei tu, altfel viaţa asta n-are sens, şi a fost ultima zi în care am văzut-o.
Am privit femeia ce-şi sorbea cu o eleganţă absolută acum cafeaua în faţa mea.
– Dalita… Îmi amintesc de ea, făcu privind peste ceaşcă. M-a invitat la o cafea. A fost o discuţie lungă. N-a înţeles niciodată că oricît ar iubi, iubirea e drum cu dublu sens, dar niciodată cu întoarceri. A ales să mă iubească până şi pe mine prea mult, înainte de vreme.
– Avea dreptate, am murmurat eu. Nimeni nu te întreabă dacă vrei să vii în lume, de ce ar trebui să pleci la fel, neîntrebat?
A clipit nervoasă.
– Îmi strici bunătate de seară. Vrei să-mi dai de lucru şi apoi să dau eu explicaţii pe ici, pe colo, din cauza ta, mă apostrofă, scoţându-şi mănuşile şi rulându-le pe braţul de un alb ireal, ca pe nişte dresuri.
– Ce-ţi pasă? Nu te doare pe tine, nu?
– Îmi pasă. Oamenii nu pot muri înainte să înţeleagă că viaţa lor se sfârşeşte abia atunci când nu se mai pot proiecta pe sine, fericiţi în viitor ori când aleg să nu se mai abandoneze vieţii cu toate ale ei doar pentru că doare. Ce nu te-ai prins? Am destui muşterii, altminteri destul de vii, bine-mersi, dar pe care i-am popit şi îngropat, deşi îi vezi şi îţi vorbesc, chiar te rănesc până la epuizare unii. Sunt atât de primitivi unii, încât se agaţă cu disperare de trecutul unor poveşti moarte. Şi mor. Gata. Simplu. Pentru ei nu trebuie să dau explicaţii. Cei mai enervanţi sunt ăia care îmi trimit la uşă buchete de suflete. Nu pot trăi nici ei, nu-i lasă nici pe alţii, nici măcar pe mine deşi pe ăştia nu-i invit niciodată la cafea. Sunt prea barbari pentru aroma fină a combinaţiei perfecte de robusta cu arabica.
– Ce vrei de la mine?, am întrebat din nou.
– Nimic. Am venit să-ţi spun că-ţi sunt cea mai fidelă prietenă. Din prima clipă când ai păşit în lume. Ţi-am amintit mereu cât iubeşti viaţa, cât de vie eşti, cât de îndrăgostită eşti de tot ce înseamnă viu şi viitor. Nu te voi părăsi niciodată. Într-o zi, o să ieşim la plimbare. Dar asta e altă poveste.
Am privit-o cum se îndepărtează, fină, elegantă, purtând în ea şi povestea mea, şi a Dalitei, şi a ta, ale tuturor. Crochiu vibrant al unei morţi iminente, a cuiva, oricui, prezent viu al unei vieţi pulsând a sânge. S-a întors din uşă:
– Aşa e. Nu vin pe sărite decât la proşti. Deştepţii mă cheamă la o cafea. Cei puţini simt în mine mirosul vieţii, şi-a aşezat pe umeri o capă de dantelărie fină.
M-am înfiorat. N-o chemasem la nimic. Se autoinvitase la masa mea. Mi-a răspuns cu un râs strident, nefiresc şi în timp ce ieşea pe uşă cu conştienţa faptului că era singura care n-avea nevoie de invitaţie niciodată, nicăieri. Era singura certitudine din tot ce poate însemna existenţa umană. În ziua aceea, în biroul meu un pui de liliac zburase ameţit, nedumerit, intrus. Se atârnase anapoda, cu capul în sus, disperat, de marginea ferestrei deschise şi urmase chior sunetele făcute trupul meu vibrând. Am ieşit. Când m-am întors, nu mai era în încăpere decât urma sonoră a aripilor sale sfredelind aerul.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
