Interesant articol. Idilic chiar. În realitatea mea, lucrurile stau puțin diferit. Îl cresc pe fii-miu singur de la 8 luni. De ce s-a ajuns aici și de ce mama lui a ales să stea departe e altă poveste.
Vreau să va povestesc altceva acum. Din alegere, dar și din circumstanțe, sunt un tată implicat. Admirat pentru atitudinea mea, pentru cum am reușit să pun pe linia de plutire o barcă ce părea scufundată, felicitat pentru fericirea din ochii și zâmbetul copilului meu.
Nu am să scriu un roman despre cum fiecare zi aduce, pe lângă minunea de a îl avea pe fii-miu aproape, o luptă surdă, permanentă de a-l ține fericit și senin. Despre cum fiecare seară aduce liniștea unei zi câștigate împreună, dar și neliniștea zilelor ce vor urma – am să pot să merg mai departe? am să fac față situațiilor noi? ce se va întâmpla când voi primi (acele) întrebări? ce se va întâmpla când voi primi provocări la care nu voi ști cum să reacționez? Nu am să va scriu despre scutece, lapte, febră, tuse, lacrimi și alte suferințe.
De multe ori adorm târziu… mai mereu fără răspunsuri, dar cu încredere în ziua de mâine care va fi o nouă zi împreună. Și nici pentru asta nu am a mă plânge.
Mă amuză genul de atitudine din textul amintit, pentru că mă regăsesc în descriere. Bun de pus în ramă, bun de lăudat, pe care, declarativ, oricine l-ar vrea acasă. Acum. Dacă pun o poză cu fii-miu, cu sau fără mine, adunăm 100 de like-uri instantaneu. Și atât.
Orice medalie are un revers. Am un stigmat. Am un copil. Am fost părăsit pentru că iubita mea de la vremea când fiul meu s-a întors în viața mea nu a înțeles că iubirea pentru fiul meu este altceva decât iubirea pentru ea, că nu se amestecă și că nu se împarte. Timpul, poate, da. Am încercat mai multe inițieri de relații, până la momentul în care ea, a realizat că nu poate crește copilul alteia, sau că e prea complicat, sau că vrea mai mult de la viață, că de ce nu mă împac cu mama copilului, că nu știe cum să înțeleagă situația sau că… orice altă scuză.
În câteva zile fac un an de când sunt singur, cu zile și acțiuni minunate petrecute cu fii-miu, facem foarte multe lucruri împreună. Îl învăț ce înseamnă să fii un bun camarad și un bun prieten. Ce înseamnă să fii bun și să iubești, să împarți ultima bucată de ciocolată, să dăruiești cea mai frumoasă mașină a ta. Senin. Îl învăț și ce înseamnă să spui nu, să ai locul și spațiul tău, să ai numele și ideile tale la care să ții. Fără frustrări.
Pentru că frustrările le strâng eu de la femei care declarativ admiră bărbații tați, dar nu pot trăi lângă ei, care se poartă ca un bărbat în fața unei femei grase – îi admiră curajul, exprimarea extrovertă, cariera fulminantă, independența socială și îi promit să o anunțe dacă vor cunoaște pe cineva cu care să se potrivească, pentru că ei nu fac față provocării în sine și nu merită atât (de multă) iubire.”
Pe Dragoș Stancu îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
