Viața e plină. Viața pare că ne-o ia înainte. Nu mai avem timp. Timpul nu ne mai are pe noi.
Printre cumpărături, job, vase și rufe de spălat, hrănit/spălat/iubit copilul am uitat de noi. Am uitat de ce suntem aici. Când ne-am întâlnit, nu aveam asta în plan. Aveam vise și planuri. Știam că vom spăla vase, dar nu credeam că o să ne ia atâta timp. Știam că vrem copil, dar nu știam că ne vom privi altfel. Mai ales, nu credeam că va fi în rău.
Când ne-am întâlnit, ne-am dat mâna și am zis că e pentru totdeauna. Cine ar fi crezut că o să ajungem să stăm față în față și să nu știm de ce (mai) suntem acolo?
Când ne-am întâlnit, nu ne lega nimic și totuși avem atâtea să ne spunem. Cine ar fi crezut că atunci când ne lega totul, nu mai aveam nimic să ne spunem?
Dacă făceam ceva… Dar ce? Ce am fi putut face? Să vorbim mai mult? Cum să fi făcut asta când vasele, copilul și jobul așteptau? Ne-am simțit vinovați o vreme. Apoi rușinați. S-a făcut târziu. Prea târziu pentru noi.
Citiţi şi Cine eşti după o despărţire?
Eu am plecat. Am uitat ce ne-am promis. Nu a mai contat. Tu nu m-ai oprit, nici măcar din politețe.
Poate că ne-am fi amintit de noi și de promisiunile de altădată, dacă mai ieșeam la câte o cafea.
Ah! Am uitat de cafea!
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
