Ne întrebăm rareori, și e păcat, vanitatea ne împiedică întotdeauna, dacă am trăit cu adevărat ori doar am supraviețuit. După o prima iubire, primul pas în carieră, încercările disperate să ne închegăm o mică familie, maturitatea, nenumăratele crize ale vîrstei. Și, rareori, ne ascundem de tot și de toate, într-un colț de liniște efemeră, și ne întrebăm dacă nu tot ce am făcut, ori n-am făcut, din varii motive și cu infinite explicații indulgente, a fost doar pentru a ne asuma o durere, un păcat, o neîmplinire.
Toate sînt enorme și cîntăresc greu. Nu poți să spui “îmi pare rău” nici în iubire, nici în viață. Sînt una și aceeași, trăiesc în tine, durează simultan, iar să încerci să mai faci nu contează ce altceva ca să aduci timpul înapoi, este imposibil.
În vis te poți întoarce, în imaginație mai poți crea, cînd ridurile se adaugă, însă, pe un chip care nu mai zîmbește și nu mai rîde de zeci de ani, nicio pomadă dumnezeiască, nici un elixir nu-i ajunge pînă în suflet.
Răspunsul meu este “am supraviețuit numai încercînd să repar”. Și e trist cînd știi de mult și afli deunăzi că o inimă zdrobită și un suflet sfîșiat ale unei adevărate iubiri nu le mai poți repara cu nimic. Nici măcar în vis, chiar plin de… imaginație.
E tot ce îmi rămîne…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
