Lumina gălbuie a lămpii se săturase de zile și nopți de nereușite. O cameră veche, cu miros de hârtie răvășită de mâini tremurânde a insucces. Pe un scaun ce se rotea cândva, zăcea un bătrânel cu sprâncene încovoiate și lungi, umeri lăsați de la renunțare, iar scaunul nu mai dorea nimic. Biroul era putred pe alocuri, dar nu peste tot. Putrezise doar acolo unde palmele bătrânului au zăcut prea mult, transpirate de așteptare. Bătrânul nu mai purta ochelarii de mult timp, pentru că îi obosiseră tâmplele de la strânsoarea inutilă a ramei unor ochelari prin care nu vedeai decât ceață, iar bătrânul privea cel mai adesea în tavanul crăpat al casei lui dărăpănate. Până aici, totul e bine.
Un cuvânt rebel se tot zbătea pe un șervețel în încercarea de a-i aminti scriitorului nefericit de ce i-au fost absorbite vocalele în fibra reciclată a hârtiei. Dar, nicio șansă. Bătrânul îl ignora de parcă nu el îl scrisese acolo, cum o făcea atunci când se nășteau operele lui de artă, atât de admirate și îndrăgite de cititori. Acum, la mult timp de când nici fruntea nu îi mai purta sudoarea născătoare de paragrafe, şerveţelul părea mai curând un om al străzii zgribulit și tremurând de la absența unei minți care să îl înalțe ca pe un zmeu în plin curent de aer cald. Până aici, totul pare bine.
Pe bătrân l-am surprins frecându-și palmele a idee. Repetiția este calea cea mai sigură de a păstra obiceiuri, așa că, scriitorul nostru nu mai știa la ce îi folosesc medicamentele și ideile, de aceea refuza să le consume. Biroul lui era un tablou orizontal al lucrurilor împinse în față a refuz, care se adunau în grămezi înalte de nepotrivire și depărtare. Iar el își arunca brațele spre pieptul lui flasc, lipsit de durere sau pasiune, de spasm sau visare. Uita atât de repede propria-i repetiție. Până aici, totul era clar și bine.
Covorului din cameră i se vestejiseră culorile, dar nu aveau cum să îi cadă. Paginile mototolite zăceau peste culorile bătătorite, făcându-l să pară un peisaj de iarnă în plină noapte luminată doar de reflexia lunii în ochii tremurândelor bufnițe. Pe birou nu mai erau pagini. Doar o călimară cu cerneală concediată. Nu poți da vina pe o fostă secretară concediată în căutarea unui nou post. Cerneala fără scriitor cade într-o depresie acutizată și se usucă de plâns. Călimara era atât de senilă încât nici nu-și mai deplânge goliciunea, cedând locul dintotdeauna ocupat al cernelii unui biet păianjen clandestin. În momentele de seninătate, bătrânul se chinuia din greu să mai găsească o pată de salivă pe limba sa nefolosită, poate poate va reuși să-și încarce degetele cu geneza scrisului, dar peste tot era doar pânză uscată de păianjen. Până aici, totul este lipsit de grai.
O bătaie în ușă ar fi trebuit să agite dezordinea casei acestui scriitor pierdut într-o ceață densă a nepăsării, dar totul rămăsese inert. L-am găsit pe bietul bătrân căzut cu capul pe birou, lipsit de inspirație, cu fața albă complet. Fruntea nu mai avea nici riduri, nici urme de oboseală. M-am speriat și am chemat o ambulanță, acea intervenție rapidă. Pe birou era totuși un bilet, ca de adio.
„Sunt atât de sec, încât nu am salivă nici cât pentru un fursec.
Sunt nevoit să beau din nou din cupa inspirației
și să mă înjosesc în fața Muzei.”
L-au înșfăcat pe bietul bătrân și l-au trântit pe o targă, lovindu-l cu definiții în piept. Niciun răspuns, nicio reacție. Până la U.P.U. a clipit mai întâi, apoi și-a aruncat mâna zbârcită peste buzunarul cămășii pătate unde își ținea stiloul pe care l-a acoperit, încercând să îl protejeze. Mi-am dat seama că reprezenta ceva important pentru el, chiar dacă penița îi era strâmbă, iar cerneala nu îl mai încântase de prea mult timp. Până aici, totul părea bine.
Nu a durat mult și au constatat problema scriitorului bătrân. Venele îi erau secătuite de cerneală, dar nu i se găsiseră venele, chiar lovit insistent peste acel loc permisiv în fața unei transfuzii. Din nefericire, niciun Spital de Urgență nu dispune de rezerve de cerneală, așa că au făcut tot ce era posibil pentru a-l stabiliza și a-l trimite acasă. Din sala de așteptare și-a făcut apariția o tânără cu exces de cerneală în vene, dornică să îi mai dea o șansă bătrânului scriitor. Nimeni nu știa de unde apăruse tânăra și cum de știa despre acest caz izolat. Se presupune că era însăși Muza, dar nimeni nu a întrebat-o. Era deja prea mult pentru personalul de la U.P.U. Transfuzia începuse. Până aici, totul părea bine.
Pe Cosmisian îl găsiţi întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
