Pe 7 e ziua ei. Octombrie e luna ei. Și începutul meu în lume e tot al ei. Îi aparține. Pentru că venirea mea aici e facerea și prefacerea ei. Mama.
Plec de la ea acum câteva zile și peste teancul de cărți de lângă fotoliul ei văd o foaie cu câteva rânduri scrise de mână. Citesc, lăcrimez. Mă vede. Ia-le tu, îmi zice, pune-le în ceva frumos, cum știi numai tu să scrii. Pe spatele foii, îmi mai spune, sunt niște versuri de cântec popular salvate de la o băbuță din vecini – să nu le pierzi!
Mama scrie de când o știu. Cu seninătate. Doar pentru sufletul ei, ca și cum altfel n-ar respira pe de-a întregul. Viața ei e un ocean de cărți. De nemaiînțeles azi. Dar dacă ar întreba-o oricine, viața ei sunt eu. Iar eu aș da orice s-o mai văd așa cum o vedeam când eram micuță, în sufrageria imensă, ticsită de cărți, vibrând în surdină a muzică veche, vorbind zile și nopți cu toți oamenii dragi copilăriei mele, despre cărți, vise, poezie, lume, dragoste, viață, toate, orice și nimic. Aprinsă, îndrăgostită, liberă, tânără, luminoasă. Fericită.
Așa că, rândurile ei scrise de mână într-o noapte cu prea multe stele ies acum, cu mine, în lume. De mână cu ale mele. Un fel de duet între inimile noastre. Unul în care cuvintele sunt doar pentru restul planetei.
Pentru că azi, așa cum povestesc alte fete despre ”împreună” cu mamele lor – am fost împreună la cumpărături, mi-am ales rochia de mireasă, ne-am povestit ca fetele, am făcut zacuscă, cea mai bună prăjitură, cele mai bune gogonele, am sădit flori, mi-am crescut copiii, mi-am șters lacrimile de umărul ei și am păstrat peste ani toate amintirile știute doar de noi – azi, să pot spune simplu și întreg: am SCRIS cu Mama.
Și iată-ne: (cuvinte bold – Mama, cuvinte mai tinere – eu)
”Cred că oamenii nu mai știu a se iubi din cauza diamantelor.
Au învățat ei că diamantele nu se distrug ușor, așa că muncesc cu viețile plătind câte o pietricică închisă într-un inel, sperând că și simțirea lor va fi puternică și durabilă asemenea diamantelor. Asemenea inelelor cu care-și pecetluiesc iubirile.
Ar trebui să poarte inele din lemn. Dintr-un lemn parfumat, moale, viu. Cercuri verzi-tinere la fel ca inelele copacilor. N-ar fi ușor de purtat, nu s-ar potrivi oricui, ar îmbătrâni odată cu oamenii pe degetele cărora ar crește, urmându-le trăsăturile. Ar simboliza sevă mereu curgătoare, nu cristal rece, vârstă – ani săpați în carne, vise, zâmbete, lacrimi, griji și îmbrățișări, niciodată tinerețe veșnică.
Inelele din lemn ar fi fragile. Ar trebui să le îngrijești mereu să nu se rupă, să nu se crape, să nu se usuce. Așa cum ar trebui să ai grijă de iubitul, de iubita ta, în fiecare clipă, zi, an. Viață. Așa cum ar trebui să ai grijă cu fiecare suflare să păstrezi dragostea caldă, luminoasă, încrezătoare.
Ca la Început.
Inelele cununiilor noastre ar trebui să fie din lemn. Să fie mai întâi sămânță. Să nu-ți muncești viața toată pentru o piatră perfect strălucitoare.
Ci pentru Apă. Flori. Primăvară. Vară. Ploaie după arșiță. Bucurie. Toamnă. Rod născut viu, purtând ochii celuilalt. Iarnă. Căldură. Povești. Ani împreună.
Pentru încă o zi. În prezența Iubirii.”
Pe Anca o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
